Sinaxar – 29 Octombrie

În această lună, în ziua a douăzeci și noua, Sfânta Preacuvioasă Mare Muceniță Anastasia Romana.

Aceasta a trăit pe vremea împăraților Deciu și Valerian și a guvernatorului Prob; era romană de neam, tânără, și locuia într-o mănăstire. Mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, la vedere, a fost bătută cu palme peste obraz și au întins-o pe jăratic, apoi au bătut-o cu toiege. Apoi, spânzurând-o pe un lemn, au strâns-o cu unelte de chin și au străpuns-o cu țepi ascuțiți. Și iarăși spânzurând-o, au strujit-o peste tot trupul, i-au tăiat sânii, i-au smuls unghiile, i-au tăiat mâinile, picioarele și limba; apoi i-au scos măselele și dinții și i-au tăiat capul.

Tot în această zi, Preacuviosul Părintele nostru Avramie și Maria, nepoata sa.

Acesta era fiu de părinți creștini și, fiind însurat fără voia lui, a lăsat toate pentru dragostea pe care o avea către Domnul și s-a dus și s-a închis într-o chilioară, pedepsindu-se cu toată nevoința; și după zece ani a fost hirotonit preot.

Murind fratele lui după trup, i-a rămas o copilă de nouă ani; el a luat-o la sine și, făcând o chilioară lângă chilia lui, a pus-o acolo. Iar când fata a ajuns la vârsta de douăzeci de ani, s-a întâmplat să cadă în păcat cu cineva; și a fugit și s-a dus într-o casă de desfrâu.

Atunci sfântul, îmbrăcându-se în port ostășesc, a încălecat pe un cal și s-a dus și a ridicat-o din acea cădere și a adus-o iarăși la acel loc. Iar ea a arătat atâta pocăință, încât peste scurtă vreme făcea mari minuni.

Deci răposând fericitul Avramie la douăzeci și nouă ale lunii octombrie, și ea s-a săvârșit puțin mai apoi.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Chiril.

Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici Min și Mineu.

Tot în această zi, Sfântul Sava Stratilatul, care, fiind din toate părțile împuns cu sulițe și străpuns, s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Maicii noastre Ana, care și-a schimbat portul și numele în bărbătesc și s-a numit Evfimian.

Această Preacuvioasă Maica noastră Ana s-a născut în Bizanț, fiind fiica unui diacon evlavios de la biserica Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare din Vlaherne, pe vremea împăratului Leon Isaurul, în jurul anului 716. Rămânând fără părinți, o mătușă a ei se silea s-o mărite după un om cinstit, precum până la urmă a și făcut. Și venind din Muntele Olimpului unchiul ei după tată, om foarte ales dintre sihaștri și priceput în cele dumnezeiești, căruia, deși Leon Iconoclastul îi tăiase limba, totuși vorbea și după tăiere curat și neîmpiedicat, când a văzut-o măritată, a zis: „Pentru ce ați dat-o după bărbat pe aceasta, care tânjea după dumnezeieștile nevoințe și osteneli?” Și dându-i binecuvântarea sa, s-a dus. Trecând câțiva ani, a pierit acel necredincios împărat Leon; iar Irina și Constantin, ortodocșii și preacredincioșii împărați, trimițând să-l aducă pe sfântul acesta și aflând de suferința pe care o pătimise de la împăratul cel dinainte, i-au primit rugăciunea și binecuvântarea; iar el, învățându-i cele de folos spre buna plăcere a lui Dumnezeu, s-a dus la locașul său.

Atunci, văzând-o iarăși pe fericita aceasta, i-a zis: „Îmbărbătează-te și te întărește, fiică, căci multe sunt necazurile drepților; și să știi că nu vei naște copilul din pântecele tău până nu-ți vei îngropa mai întâi bărbatul”, ceea ce așa a și fost; căci fiind ea însărcinată în luna a șasea, i-a murit bărbatul; și plângând și tânguindu-se, după ce a născut copilul și l-a înțărcat, l-a dat în mâinile altui unchi al ei. Iar ea s-a supus nevoințelor pustnicești, care și de ce fel sunt știu cei ce le-au urmat și au săvârșit desăvârșit viața sihăstrească. Deci aflându-se ea în acestea, a venit iarăși din Muntele Olimpului acel om sfânt, care cunoștea cele viitoare; și căzând ea la picioarele lui și cerându-i binecuvântarea, a auzit zicându-i-se: „Întărește-te în Domnul, fiică”. Apoi a întrebat-o: „Unde îți este copilul?” Iar ea a răspuns: „Pe unul l-am dat fratelui tău după Dumnezeu, binefăcătorul meu, iar celălalt este cu mine”. Acestea și alte cuvinte amestecate le-a zis dintr-o inimă foarte mâhnită și, aducându-și amândoi copiii înaintea cinstitului stareț, plângând se ruga, zicând: „Roagă-te pentru acești copii ai mei, cinstite părinte”. Iar el i-a zis: „Nu aceștia au trebuință de rugăciune!” Cuvântul acesta a fost greu la urechile ei și, suspinând din adânc, a zis: „Vai mie, păcătoasa, ce rău are să-mi mai vină?” Iar starețul a zis: „Nu ți-am spus, fiică, că multe sunt necazurile drepților? De nu vom suferi, nu ne vom mântui niciodată, căci așa se cuvine și așa îi place lui Dumnezeu”. Iar ea a zis: „Oare, părinte, i s-a părut bine Stăpânului nostru Hristos să-mi mute copilașii cei fără de vârstă la locașurile cele de acolo?” Și minunatul părinte a zis: „Bine ai zis, fiica mea, căci în curând îi va lua Domnul de la tine”. Iar ea, mulțumind lui Dumnezeu cum se cuvine, căzând la picioarele cinstitului stareț și luându-i rugăciunea, a început să-și împartă averea cu amândouă mâinile la săraci; apoi, murindu-i în scurtă vreme copilașii, a plâns mult după ei și, dând și ce mai rămăsese la săraci, mergea pe la biserici, făcând rugăciune și aprinzând lumânări. Și luându-și rămas-bun și iertare de la toți, a aflat un monah din Muntele Olimpului și a fost tunsă de el în chipul monahicesc.

Deci s-a îmbrăcat pe dedesubt în port bărbătesc, iar pe deasupra în port femeiesc, și plecând pe ascuns, a mers spre părțile Olimpului; și acolo, lepădând de tot portul femeiesc, a mers la o mănăstire de obște, a vorbit cu portarul și i-a zis că dorește foarte mult să-l vadă pe egumen. Deci portarul, dându-i de știre egumenului, acesta a chemat-o; și mergând la el, cinstita femeie a căzut la picioarele egumenului și a cerut binecuvântare după obicei; iar acel bărbat dumnezeiesc, binecuvântând-o și ridicând-o, i-a zis: „Pentru care pricină ai venit aici? Și cum îți este numele?” Iar ea a zis: „Pricina venirii mele la această sfântă mănăstire, sfinte părinte, este mulțimea păcatelor mele, ca să pot afla pe Dumnezeu blând și milostiv în ziua judecății, sihăstrind aici restul vieții mele; iar numele îmi este Evfimian”. Atunci starețul a zis: „De ți-ai pus în inimă, fiul meu, un astfel de gând și dorești să te mântuiești, fugi de adunări, căci firea famenilor se biruiește lesne de gândurile poftelor”. Acestea zicându-i și binecuvântând-o, a rânduit-o în ceata celorlalți frați. Iar ea atât de mult a înaintat și a sporit în toată fapta bună și în smerenie, încât s-a făcut pildă tuturor monahilor ce se nevoiau în mănăstire. Iar sluga pe care o alesese și o lăsase iconom peste casa ei, rânduind toate precum îi poruncise, ieșise și își căuta stăpâna. Și întâlnindu-l pe monahul care o tunsese, l-a întrebat dacă știe unde se află cea care a părăsit cele pământești și caută cele cerești; iar el, răspunzând, i-a zis: „Nu tăgăduiesc că știu de întâmplarea ei, fiul meu, dar unde s-ar afla ea acum nu știu; ci vino peste un ceas, să mergem împreună la o mănăstire”. Și mergând, au aflat de la portar că cea căutată era înăuntru și l-au rugat să-i dea de știre. Deci ieșind ea, monahul i-a arătat sluga și i-a zis: „Iată credinciosul iconom al casei tale; mult s-a ostenit căutându-te; de vei voi, să mergem la mănăstirea noastră”.

Auzind acestea, sfânta a mers la egumenul mănăstirii și, luând binecuvântare de la el și de la toți frații, a ieșit și s-a dus cu sluga ei și cu monahul la lavră. Și petrecând câtăva vreme acolo, s-a arătat făcătoare de minuni negrăite. Drept aceea, ducându-se vestea minunilor, venea la mănăstire mare mulțime dintre cei ce se lepădau de lume, ca să se facă monahi, iar strâmtoarea locului împiedica înmulțirea monahilor. Pentru aceasta, egumenul mănăstirii l-a înștiințat pe patriarhul de atunci al Constantinopolului, Sfântul Tarasie, ca să știe de lucrurile minunate ale monahului Evfimian, căci, auzindu-se vestea minunilor, a năvălit mulțime multă la mănăstire și nu mai încăpea din pricina strâmtorii locului. Aflând de aceasta, patriarhul i-a dăruit un loc pustiu.

Deci luându-l egumenul, a zidit acolo în puțină vreme o mănăstire din temelie, spre mântuirea sufletească a multora; iar mănăstirea se numește acum a avramitenilor. Și a așezat-o pe sfântă ca să-și săvârșească acolo vremea nevoinței. Și astfel, vestindu-se tuturor acea petrecere și viețuire îngerească și dându-se încet pe față ceea ce se ascundea, nu este cu putință a scrie ce mulțime venea, adunându-se în toate zilele. Dar sfintei i s-a întâmplat și o ispită din partea unuia care era monah numai cu chipul, iar cu faptele era asemenea celor ce locuiesc cu diavolul cel pizmaș; acesta nu înceta să o ocărască în toată vremea și să o batjocorească pe sfântă, defăimând-o pe față că ar fi famen. Iar ea, socotind acestea drept nimic, s-a încredințat că mai mult îi folosesc cele ce o defăimau. Iar o femeie iubitoare de Dumnezeu, auzind acele cuvinte grozave și pline de scârbă ale acelui necurat și ucigaș, precum s-a arătat mai apoi, îi zicea: „Socotește, frate: dar dacă nu va fi famen, nici pătimaș precum ți se pare, ci este o femeie nepătimașă? Vei dobândi gheena focului, căci ocărăști și defaimi pe cea nevinovată și îi pângărești pe cei ce aud. Căci cu puțină vreme înainte o femeie, împărțindu-și averea la săraci, nu s-a mai văzut; oare nu cumva este aceea pe care tu o numești famen și îți arunci sufletul în adâncul pierzării?” Iar acel pângărit și viclean, luând și aceasta spre răutatea lui, a dat în vileag cuvântul la mulți și, părăsind ocările, pândea vremea să o îmbrâncească pe sfântă undeva și să o doboare jos, ca să i se dezgolească trupul și să se adeverească; ceea ce a și făcut, dar n-a văzut nimic. Și i s-a uscat jumătate din trup, fiind pedepsit de puterea dumnezeiască.

Plecând el din mănăstire, a mers în patria sa și, aflându-se acolo, a fost prins cu vina de ucidere și, fiind osândit, l-au tras în țeapă, dându-și pângăritul lui suflet pierzării. Iar sfânta, defăimată și pentru aceasta și fugind de sminteală, a luat doi monahi cu ea și s-a suit în părțile ce se numeau ale lui Steno; și aflând o biserică ce avea apă și o grădiniță, a locuit acolo cu acei doi monahi, care se numeau Evstatie și Neofit. Și peste puțină vreme s-a dus și de acolo, fiind chemată la Bizanț de niște monahi, în părțile Sigmatei, petrecând acolo restul vieții cu plăcere de Dumnezeu și dăruind tămăduiri și minuni multe celor ce veneau la ea; și a răposat în Domnul.

Tot în această zi, Sfânta Muceniță Melitina.

Această sfântă muceniță, fiind pârâtă că este creștină și stând înaintea stăpânitorului, întâi au bătut-o peste obraz și, dezbrăcând-o în pielea goală, a stat la întrebare câteva ceasuri în mijlocul judecății, batjocorindu-l pe stăpânitor și toate închinăciunile lui. De aceea, fiind dată la multe chinuri și păzită nevătămată de puterea lui Dumnezeu, la urmă a fost tăiată cu sabia și așa și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nou Sfințit Mucenic Atanasie, cel din Sparta Ataliei, care a mărturisit în Muntania în anul 1653.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.