Sinaxare

Sinaxar – 21 Octombrie

În această lună, în ziua a douăzeci și una, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Mare.

Sf. Ilarion cel Mare s-a născut în anul 291 în satul palestinian Tabatha. Trimis în Alexandria la studii, s-a familiarizat cu credința ortodoxă și s-a botezat acolo. După ce a auzit despre viețuirea asemenea îngerilor a Sfântului Antonie cel Mare (prăznuit în 17 ianuarie), Ilarion a plecat să-l întâlnească și să învețe de la el cele plăcute lui Dumnezeu. Însă curând s-a întors acasă pentru moartea părinților săi și, împărțind tot ce i-a rămas săracilor, Ilarion s-a dus în deșertul din vecinătatea orașului Maium (Maiuma).

În deșert, călugărul s-a luptat mult cu gândurile necurate, cu risipirea minții, cu patimile trupului, dar pe toate le-a învins cu munca fizică grea, post și rugăciune neîncetată. Diavolul vrăjmaș voia să-l sperie pe Ilarion cu închipuiri și năluciri. Astfel, în timpul rugăciunii el auzea copii plângând, femei tânguindu-se, lei răgind și alte dobitoace făcând gălăgie. Sfântul a înțeles meșteșugirile diavolului, care căuta să-l izgonească din pustie, dar rugăciunea puternică l-a ajutat să depășească frica. Odată, niște hoți l-au atacat pe Ilarion și numai cu puterea cuvântului sfântul i-a îndreptat de la viața păcătoasă pe care o duceau.

În scurt timp, toată Palestina a auzit de sfântul pustnic. Domnul l-a învrednicit pe Sf. Ilarion cu puterea izgonirii duhurilor necurate, eliberând cu harul primit multe suflete din legăturile vrăjmașului. Bolnavii veneau la Sf. Ilarion pentru vindecare și acesta îi slobozea tămăduiți la casele lor, fără să le ceară plată, spunând că harul lui Dumnezeu nu era de vânzare (Matei 10, 8). Harul său era într-atât de mare încât numai după mirosul omului sau al hainei ce o purta, sfântul știa felul patimii care robea sufletul omului.

Ei veneau la Sf. Ilarion cu nădejdea de a se mântui sub povața sa. Cu binecuvântarea sfântului, mănăstirile au început să se înmulțească în toată Palestina, iar el, mergând în vizită de la una la alta, a impus la mănăstiri un mod de viață ascetic strict.

Cu șapte ani înainte de moartea sa (+ 371 / 372), Sf. Ilarion s-a mutat în Cipru, unde a trăit în singurătate până în clipa în care Domnul l-a chemat la El.

Tot în această zi, Sfinții Mucenici Gaie, Dasie și Zotic.

Acești sfinți, aflându-se în Nicomidia propovăduind, luând îndrăzneală, au surpat cele ce se aflau în capiștile idolești; și dacă au fost dovediți, au suferit tot felul de chinuri, fiind spânzurați pe lemn și frecați pe coaste cu țesături de păr aspre. După aceea, legându-li-se pietre de grumaji, au fost aruncați în mare.

Tot în această zi, Sfinții și din nou arătații Mucenici: Andrei, Ștefan, Pavel și Petru.

Tot în această zi, Sfânta Muceniță Teodota și Socrate Prezbiterul.

Sfânta Teodota a fost în zilele împăratului Alexandru Sever, din părinți de bun neam din părțile Pontului. Mergând la un schit și petrecând sihăstrește, a fost vădită. Și fiind prinsă de către guvernatorul Capadociei pentru mărturisirea lui Hristos, a fost spânzurată în două rânduri, strujită și aruncată într-un cuptor aprins. Și fiind păzită cu harul lui Hristos, a fost adusă de Domnul la Bizanția; după aceea la Anghira, unde se afla prezbiterul Socrate. Acesta, în timp ce elinii cu tot poporul aveau praznic zeilor și se închinau idolilor, s-a umplut de dumnezeiască râvnă și, răsturnând vatra jertfelor, i s-a tăiat capul. Iar Sfânta Teodota, fiind silită să jertfească la idoli și nesupunându-se, și-a primit sfârșitul prin sabie.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Eucrat, de sabie s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Filotei (Filoteu), cel ce s-a nevoit în Muntele Athos.

Sfântul Filotei din Mănăstirea Dionisiu, Muntele Athos, s-a născut în Elateia. Fugind de turci, părinții săi s-au mutat la Chrysopolis în Macedonia, unde după scurt timp tatăl său a murit. Copilul Filotei și fratele său au fost prinși de turci și aruncați în închisoare.

Însăși Preasfânta Fecioară i-a salvat pe cei doi într-un mod miraculos. Ea le-a apărut copiilor în chipul mamei lor și i-a îndrumat spre Mănăstirea Maicii Domnului din Neapole, Asia Mică. Acolo, frații au fost tunși și prin ascultarea fără crâcnire față de egumenul mănăstirii, cei doi au devenit eclesiarhi.

Între timp, mama lor, Evdochia, prin providența divină a ajuns și ea la o mănăstire de măicuțe în același oraș, multă vreme neștiind nimic de soarta copiilor ei. Vizitând o mănăstire de călugări cu ocazia hramului bisericii, împreună cu alte măicuțe, Evdochia și-a recunoscut fiii. Întrebați cum au scăpat de turci, ei au răspuns că ea trebuia să știe mai bine, pentru că chiar ea i-a salvat atunci din închisoare. Atunci Evdochia a înțeles intervenția divină care s-a petrecut din partea Maicii Domnului, pentru că Ei i s-a rugat femeia pentru a găsi mângâiere. Frații călugări, auzind povestea celor trei, s-au adunat în jurul lor dând slavă lui Dumnezeu pentru minunea întâmplată.

După moartea mamei, Sf. Filotei s-a retras la Sfântul Munte, la mănăstirea Dionisiu, după care s-a retras în pustnicie. Total devotat vieții în rugăciune și sfințenie, Sf. Filotei a atins desăvârșirea duhovnicească și a primit darul înainte-vederii.

La vârsta de 84 de ani sfântul a mers în pace la Domnul. Înainte de moarte el i-a rugat pe frați să nu-i îngroape trupul, ci așa, fără nicio slavă sau evlavie, să-l arunce la întâmplare în pădure ca să-l mănânce fiarele. Ucenicii săi i-au ascultat rugămintea, dar Dumnezeu a făcut ca moaștele rămase să fie minunat luminate, astfel încât au fost culese și așezate în mănăstire.

Tot în această zi, Cuviosul Mucenic Zaharia, care în mare s-a săvârșit.

Tot în această zi, Cuviosul Varuh, cel ce cu pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Azis, care prin foc s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Noului Mucenic Ioan cel de la Monemvasia, în Peloponez, care s-a săvârșit în chinuri la Tesalonic, în anul 1773.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Mărturisitor Visarion.

Cuviosul părintele nostru Visarion s-a născut în Bosnia, din părinți creștini ortodocși, Maxim și Maria, în anul mântuirii 1714, și a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânăr, călătorind pe la multe locașuri de închinare, a poposit adesea la Locurile Sfinte. Acolo, la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, a îmbrăcat schima monahicească, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. După un timp, a venit în Slavonia și s-a așezat la mănăstirea Pacra, unde pentru râvna sa către cele sfinte s-a învrednicit de darul preoției.

La trei ani după hirotonirea sa întru preot, cuviosul Visarion a mers din nou la Locurile Sfinte, ca să-și întărească și mai mult sufletul în dreapta credință a Bisericii Răsăritului. La puțină vreme după întoarcerea sa din această călătorie, a venit în Țara Ardealului, unde papistașii căutau prin silnicie să smulgă credința dreptmăritoare din sufletele românilor ortodocși.

Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însuși Ziditorul tuturor, ca să mântuiască din pierzare pe românii drept-credincioși. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credincioșilor râvna pentru credința cea adevărată. Trăia o viață de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slabă de legume. Pentru chipul mult îmbunătățit al vieții sale, drept-credincioșii români nu numai că-l ascultau și urmau povețele lui, dar, cuprinși de o mare însuflețire duhovnicească, îi sărutau mâinile și picioarele cele sfinte.

În drum spre Sibiu a fost prins de stăpânirea catolică și târât la judecată. În fața celor care-l judecau, el a stat drept și fără frică, mărturisind că dreapta credință a Bisericii Răsăritului este singura adevărată și mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta să arate uniților rătăcirea lor și să-i îndemne să se lase de ea. Pentru această mărturisire a dreptei credințe, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temniță din Kufstein, în creierul munților tirolezi, unde, după suferințe grele, departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vieții celor vrednici, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi se face pomenirea Cuviosului Mărturisitor Sofronie.

Cuviosul Sofronie se trăgea din familia Popovici de la Cioara Sebeșului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în călugărie numele de Sofronie. A sihăstrit multă vreme în Țara Românească, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara, unde râvna sa pustnicească l-a mânat să-și facă un mic schit în mijlocul codrului și să țină acolo câțiva tineri la învățătură. Dar diavolul, care pururea caută să strice cele bune, l-a izgonit prin oameni răi din schitul său și l-a silit să plece în străine locuri.

După ce străbătu o mare parte din ținutul Sebeșului și al Albei, îndemnând cu multă râvnă duhovnicească pe credincioși să nu se depărteze de credința dreptmăritoare, a suferit grea prigoană din partea papistașilor, care l-au aruncat în temnița grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scăpat pe Petru din lanțuri, l-a slobozit și pe cuviosul Său Sofronie. Două luni a stat cuviosul în ținutul Zarandului și apoi s-a îndreptat spre Munții Apuseni, ca să facă din crestele lor cetate nebiruită dreptei credințe.

Neputându-l abate de la calea cea dreaptă, papistașii l-au prins din nou și l-au aruncat în temnița din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbăvit iarăși din temniță. De acum, credincioșii n-au mai vrut să-l părăsească, ci, ca pe Domnul Hristos odinioară, îl însoțeau pururea câte 12 bărbați temători de Dumnezeu, ca niște apostoli înflăcărați.

În ziua a paisprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a ținut „Marele sobor” din cetatea Bălgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de meșteșug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut la acel sobor cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vlădică pe seama drept-credincioșilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul și a înmuiat inima stăpânitorilor, care au îngăduit ca românii să aibă vlădică după rânduiala Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-și împlinit lucrul său, a plecat la sfânta mănăstire a Argeșului, unde s-a săvârșit în pace, mutându-se în locașurile cerești.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Oprea.

Acest mărturisitor al dreptei credințe s-a născut în Săliștea Sibiului, pe vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar și, împreună cu soția și copiii lui, ducea o viață de bună cucernicie și plăcută lui Dumnezeu.

Pe vremea aceea, semeața împărăteasă multă silnicie făcea credincioșilor de sub stăpânirea ei, ca să-i rupă de la Legea Răsăritului și să-i plece unirii cu Roma. Le răpea bisericile, pe preoți îi izgonea, pe cei care nu se clătinau de la dreapta credință și nu se plecau Romei îi lovea cu biruri și poveri și umplea temnițele cu ei.

În amărăciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu să nu-i lase să piară cu totul. Și Dumnezeu și-a plecat urechea cu milă și a ridicat pe Oprea din Săliște, bărbat drept și inimos, să le fie apărător în cumplita lor primejdie.

Și evlaviosul Oprea porni cu încredere la luptă pentru apărarea dreptei credințe. Mai întâi își întări sufletul cu post și rugăciune, cu binecuvântările preoților izgoniți de la sfintele lor altare și cu bunele povețe de la bătrânii înțelepți. Apoi căută, prin munții și văile săliștene, gloatele drept-credincioșilor, pretutindeni îmbărbătând pe cei ce pătimeau, mângâind pe cei ce suspinau și sprijinind pe cei ce se clătinau.

Când se înfățișă înaintea căpeteniei de la cârma țării și-i ceru oprirea prigoanelor și slobodă mărturisire a dreptei credințe, căpetenia îl mustră ca pe un răzvrătit și-l amenință cu temnița și moartea, dacă nu se pleacă unirii cu Roma.

Văzând această neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena să se plângă împărătesei și să-i ceară libertate pentru Legea Răsăritului, arătând că unirea cu Roma s-a făcut atât de ascuns, încât nici preoții n-au știut ce este. Împărăteasa, cu viclenie, i-a spus că i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat poruncă pentru și mai mari prigoane, iar Oprea să fie întemnițat de îndată ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de această ticăloșie, evlaviosul Oprea a rămas în Banat ca cioban la oi. Dar, după puțin timp, înainte de Sfintele Paști din anul 1752, evlaviosul Oprea, nemaiputând răbda suferințele drept-credincioșilor, merse iarăși la Viena și ceru împărătesei oprirea prigoanelor și încheie jalba: „sau vlădică de legea noastră, sau drum slobod să plecăm din țară”. Împărăteasa porunci ca fericitul Oprea să fie prins și osândit la temniță pe viață în cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a așteptat vreme îndelungată soția sa Stana, stând la ușa bisericii, îmbrobodită în negru, plângând și cerând milă ca să-și poată crește copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temniță cu cununa nepieritoare a sfinților mucenici.

Rugăciune către Sfinții Ierarhi Iorest și Sava ai Ardealului și Sfinții Mărturisitori Visarion, Sofronie și Oprea, ce s-a rostit la slujba canonizării

Cu inimă smerită și cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiți mărturisitori ai dreptei credințe, slava Bisericii noastre! Și început cinstirii voastre de obște făcând, ne plecăm genunchii cu umilință și negrăită dragoste și rugăciune înălțăm vouă, celor ce ați pus mai presus de toate cele vremelnice credința cea dreptmăritoare; căci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest și Sava, trăitori ai smereniei călugărești și părtași ai darurilor cerești, ați îndurat chinuri de moarte pentru apărarea Legii noastre strămoșești și a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbiță dumnezeiască în mijlocul credincioșilor, întărindu-i în dreapta credință și viața ta ți-ai dat pentru Hristos; și turma cea dreptcredincioasă din Ardeal pe căile mântuirii și îndrumând Biserica lui Hristos la biruință; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbată a lui Hristos decât pe ai tăi și decât însăși viața ta, sufletul ți-ai pus pentru dreapta credință.

De aceea, voi toți care ați odrăslit din coapsele Bisericii dreptslăvitoare din Ardeal și care acum vă bucurați de slava mucenicilor și a mărturisitorilor lui Hristos, primiți rugăciunea noastră și mijlociți pentru noi înaintea Bunului și Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamărit. Ocrotiți, cu rugăciunile voastre, turma cea dreptslăvitoare, care vă cinstește ca pe niște stâlpi neclintiți ai dreptei credințe. Rugați-vă Domnului ca să întărească dragostea și unitatea de credință dintre frați, să reverse harul păcii în inima tuturor, să ferească turma dreptcredincioșilor de toată reaua întâmplare, ca într-un glas și într-un suflet să preamărim pe Cel ce este Dătătorul tuturor darurilor și Mântuitorul nostru. Privegheați și vă rugați pentru noi, ca izbăviți fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rău, să ducem lupta cea bună a mântuirii în toate clipele vieții noastre și să fim neclătinați întru dreapta credință a moșilor și strămoșilor noștri.

Bucurându-vă de dumnezeiasca mărire întru care v-ați înălțat și rugându-ne vouă ca să fiți mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamărim pentru toate pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, zicând: Slavă Ție, Dumnezeule, Cel mare și minunat întru sfinții Tăi. Amin!

Tot în această zi se face și pomenirea Sfinților Preoți Mărturisitori Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș.

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preoților și al credincioșilor ortodocși români din Transilvania s-au ridicat numeroși apărători ai dreptei credințe în fața încercărilor autorităților habsburgice de a-i înstrăina de „Legea strămoșească”.

Între ei s-au numărat și preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, sate care țineau pe atunci de „scaunul” Săliște. Primul dintre ei a fost hirotonit la București de Mitropolitul Neofit al Țării Românești, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniației, a fost prins și întemnițat la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu condiția de a nu mai săvârși cele ale preoției și a trăi și a munci ca un simplu țăran. În 1752 a fost delegat, alături de credinciosul Oprea Nicolae din Săliște, să plece la Viena, pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerea credincioșilor din părțile de sud ale Transilvaniei (Făgăraș, Sibiu, Sebeș și Orăștie), prin care cereau drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe. Au fost primiți de împărăteasă, dar în loc să li se dea un răspuns la plângerile lor, au fost aruncați în fioroasa închisoare Kufstein, din Munții Tirolului.

În anii care au urmat, reprezentanții clerului și ai credincioșilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autorităților habsburgice să elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, soția lui Oprea, ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se mai știe nimic despre el. Înseamnă că amândoi și-au sfârșit zilele în temnița de la Kufstein, jertfindu-și viața pentru credința ortodoxă, câștigând însă cununile muceniciei.

Preotul Ioan din Galeș a fost hirotonit la București sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneți apărători ai credinței ortodoxe, în fața oricăror încercări ale autorităților habsburgice de a impune o altă credință. În anul 1756 a fost arestat și dus în lanțuri la Sibiu. Împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în închisoarea cetății Deva, urmând să fie reținut acolo până la moarte. Dar spre sfârșitul anului următor, a fost dus sub aspră pază militară la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar brașovean, Radu Duma, scria că în anul 1776 câțiva negustori din Brașov l-au cercetat în închisoare, mărturisindu-le că „mai bine va muri acolo, decât să-și lase credința strămoșească”.

Mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde își sfârșiseră viața și alți mărturisitori și mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În 1780 un alt întemnițat de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reușit să trimită o scrisoare țarinei Ecaterina a II-a și Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga să se intervină pentru eliberarea lui. Între altele, scria: „Aici în fortăreață este și un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimește în robie de 24 de ani pentru credința ortodoxă”. Acesta era preotul Ioan din Galeș, cel întemnițat în 1756, deci cu 24 de ani în urmă.

Pentru mărturia lor ortodoxă și moartea lor martirică, Sfinții Preoți Martiri Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel sunt cinstiți ca sfinți de către obștea credincioșilor de pretutindeni și mai cu seamă de cei din Transilvania, din mijlocul cărora s-au ridicat.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.