Sinaxare

Sinaxar – 22 Octombrie

În această lună, în ziua a douăzeci și doua, pomenirea celui întru sfinți părintelui nostru și întocmai cu Apostolii Averchie, episcopul Ierapolei, făcătorul de minuni.

Sfântul Averchie, Episcop și Făcător de Minuni din Hieropolis, a trăit în secolul al II-lea în Frigia, mai exact în Ierapolea (Hieropolis) Frigiei Salutare, pe vremea împărăției lui Marcu Antonin (161-180).

Orașul Hieropolis era plin de păgâni și foarte puțini creștini. Sfântul se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor lor și pentru a se număra printre cei aleși. Odată un înger i s-a înfățișat și i-a poruncit Sf. Averchie să distrugă idolii din templul păgân, ceea ce a și făcut cu multă râvnă. Apoi, auzind că închinătorii la idoli îl căutau ca să-l omoare, sfântul a mers în locul unde s-au adunat oamenii și cu voce tare a vorbit despre rătăcirile păgânilor. Aceștia au încercat să-l prindă pe sfânt, dar în momentul acela trei tineri posedați au început să strige din mulțime. Oamenii au rămas înmărmuriți când au văzut cum sfântul a izgonit duhurile necurate din acei tineri numai cu puterea rugăciunii. Văzându-i pe îndrăciți reveniți la normal, locuitorii din Hieropolis i-au cerut Sfântului Averchie să-i învețe despre credința creștină și au primit sfântul botez.

Sfântul Averchie a umblat prin orașele și satele vecine vindecând bolnavii și propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. El a predicat în Siria, Cilicia, Mesopotamia, vizitând Roma și convertind peste tot mulțimi de oameni la creștinism. Mulți ani sfântul a apărat Biserica de eretici, a întărit creștinii în credință, a revărsat din belșug sfaturile sale despre cărarea cea dreaptă, a vindecat bolnavii și a propovăduit slava lui Dumnezeu. Pentru faptele sale minunate Sf. Averchie a fost socotit „întocmai cu Apostolii”.

Sf. Averchie s-a întors să moară acasă, la Hieropolis. După moartea sa multe minuni s-au înfăptuit la mormântul său. El și-a scris propriul epitaf, care a fost gravat în piatra de mormânt. Piatra este păstrată și astăzi în Muzeul Lateran.

Tot în această zi, pomenirea Sfinților șapte tineri din Efes: Maximilian, Iamvlih, Marțian, Dionisie, Antonin, Exacustodian și Constantin.

Acești sfinți au fost în zilele împăratului Deciu; și s-au sfătuit și și-au împărțit averea la săraci și au intrat într-o peșteră; și rugându-se lui Dumnezeu să le ia sufletele, ca să nu cadă în mâna împăratului, și-au dat sufletele. Iar dacă s-a întors Deciu la Efes, a întrebat de ei, ca să-i facă să aducă jertfă la idoli, și aflând că au murit în peșteră, a poruncit să astupe gura peșterii. Deci, după trei sute șaptezeci și doi de ani, când a fost vremea împărăției lui Teodosie cel Mic, scornindu-se o erezie cum că nu există înviere, la treizeci și opt de ani ai împărăției lui, văzând împăratul că se tulbură Biserica lui Dumnezeu, pentru că se aflau și unii dintre episcopi cuprinși de acea erezie, stătea îndoit ce va face. Dezbrăcându-se de haine și culcându-se jos la pământ, împăratul se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i arate ceea ce dorea să știe. Domnul nu i-a trecut lacrimile cu vederea, ci i-a arătat aceasta în acest chip. Stăpânul muntelui în care era peștera aceea a vrut să facă în aceeași vreme staul pentru turma sa; și răsturnând pietrele de la peșteră, spre zidirea staulului, s-a deschis ușa peșterii; și din porunca lui Dumnezeu s-au deșteptat acei șapte sfinți tineri ce fuseseră săvârșiți acolo și vorbeau între dânșii ca și cum ar fi fost adormiți de ieri, neschimbându-se nicidecum; atât cât nici hainele pe care le purtau nu se stricaseră cu nimic de pământ; și mai vârtos aceasta aducându-și aminte, că și Deciu îi căuta ca să-i chinuiască, vorbeau între dânșii, zicând Maximilian către ceilalți: „De cumva ne vor și prinde, fraților, să stăm bărbătește și să nu vindem bunul neam al credinței noastre; iar tu, frate Iamvlihe, du-te și cumpără pâine și ia mai multă, că aseară ai adus puțină și ne-am culcat flămânzi; și află și de Deciu, ce gând are pentru noi?” Deci, mergând Iamvlih la cetate și văzând semnul Crucii la poartă, se mira; același semn văzând și prin alte părți, și zidirile schimbate, și altfel de oameni, i se părea că visează sau că nu-și este în fire. Însă mergând către cei ce vindeau pâine, a luat și, dându-le argintul, se grăbea să se întoarcă.

Văzând însă că vânzătorii arătau între dânșii și pe la alții argintul și, căutând la dânsul, ziceau că a găsit o comoară, precum argintul arăta lucru de față, având chipul celui ce a împărățit mai înainte cu mulți ani, l-a cuprins frica și grija și nu putea să grăiască, cugetând că l-au cunoscut și-l vor prinde și-l vor duce la împăratul Deciu. Drept aceea, căzând la dânșii cu rugăminte, zicea: „Rogu-mă vouă, dacă ați luat argintul, luați și pâinea, numai pe mine mă lăsați să-mi caut de cale”. Iar aceia îi ziceau:

„Arată-ne comoara și fă-ne și pe noi părtași; sau de nu, te vom da spre moarte”. Acestea zicându-i și văzându-l că este pe gânduri, l-au legat de grumaji și-l purtau prin târg, aducându-l la proconsulul cetății ca să dea seama. Iar văzându-l dregătorul, i-a zis: „Spune-ne, tinere, cum ai aflat comoara, câtă este și unde?” Iar el a răspuns: „Niciodată n-am aflat comoară, și banii îmi sunt de la părinți, și ce întâmplare este aceasta nu știu”. Iar proconsulul a zis: „Dar din care cetate ești?” El a zis: „Din aceasta sunt, de este aceasta Efesul”. Iar guvernatorul a zis: „Dar care îți sunt părinții? Să vină aici și, dacă se va cunoaște adevărul, te vom crede”. Iar el a zis: „Cutare este tatăl meu și cutare este mama mea și cutare îmi sunt rudele și cutare este moșul meu”. Iar dregătorul a zis: „Nu vei putea tu să ne faci să credem spunându-ne nume străine, care nu sunt acum, ci sunt afară din cele obișnuite”. Iar Iamvlih a zis: „De nu mă crezi că spun adevărul, nu știu ce să zic altceva”. Atunci dregătorul a zis: „Păgâne, banul tău mărturisește după scrisoare că este tipărit mai înainte cu trei sute de ani și mai bine, din zilele împăratului Deciu; și tu, fiind tânăr, nici treizeci de ani având, te silești să ne amăgești”. Atunci Iamvlih, căzând la picioarele lor, se ruga zicând: „Mă rog, domnilor mei, spuneți-mi unde se află împăratul Deciu, care era în această cetate?” Apoi ei au zis: „În vremurile acestea nu se află Deciu, ci a fost mai înainte cu mulți ani”. Și Iamvlih a zis: „Și pentru aceasta v-ați mirat, domnii mei? Veniți dar după mine și vă voi duce la soții mei, care sunt în peșteră, și de la dânșii poate se vor crede cuvintele mele; că eu știu că am fugit de fața împăratului Deciu. Și ieri, venind să cumpăr pâine, am văzut pe Deciu intrând în cetatea aceasta”. Acestea a zis, și auzind episcopul Marin, a zis către proconsul: „Mi se pare că s-a întâmplat vreo minune la această povestire. Ci să mergem cu dânsul împreună să vedem”.

Și mergând după cuvintele acestea, a intrat înainte Iamvlih în peșteră, după aceea episcopul. Și întorcându-se spre partea dreaptă a ușii, a văzut un sicriaș pecetluit cu două peceți de argint, pe care îl puseseră Rufin și Teodor, creștini fiind, ce fuseseră trimiși împreună cu alții de Deciu ca să astupe peștera, scriind în acesta, spre pomenirea sfinților, numele lor în table de plumb. Și strângându-se toți cei aleși împreună cu proconsulul, le-au arătat lor. Și deschizând, au găsit tablele cele de plumb. Și citind s-au minunat, și intrând înăuntru în peșteră, au aflat pe sfinți și au căzut la picioarele lor și, șezând, îi întrebau. Iar ei povesteau mai întâi despre ale lor, după aceea despre isprăvile împăratului Deciu; și se mirau toți și slăveau pe Dumnezeul minunilor. Atunci proconsulul împreună cu episcopul au scris împăratului Teodosie și i-au vestit despre toate cele mai sus-zise. Deci împăratul, luând scrisoarea, s-a umplut de bucurie pentru o înștiințare ca aceasta și a mers foarte degrabă acolo, la acel loc; și cum a intrat în peșteră, a căzut la pământ și a udat picioarele sfinților cu lacrimile lui și i se bucura sufletul, căci i-a ascultat Domnul rugăciunea, arătându-i de față învierea morților. Deci, făcând împăratul nu puțină vorbă cu sfinții, împreună cu episcopii și cu mai-marii cetății, sfinții au fost cuprinși ca de un somn; și privind toți cum dormitau, iarăși au răposat către Domnul. Atunci împăratul, dând haine scumpe și aur și argint, a făcut șapte sicrie întru cinstea sfinților. Iar peste noapte s-au arătat împăratului și i-au zis: „Lasă-ne, împărate, pe pământ, unde o dată am înviat”. Și făcându-se adunare mare de episcopi, împăratul i-a pus în pământ, precum ei poruncise prin vedenie, și făcând praznic cu bucurie, a dat multă milostenie la săracii cetății Efesului și se bucura cinstind pe tot poporul său cu daruri. Și a slobozit pe episcopii care erau închiși prin temnițe pentru propovăduirea învierii; și s-a făcut de toți praznic obștesc, mulțumind și slăvind pe Dumnezeu.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Alexandru episcopul și Iraclie Mucenicul, Ana și Elisabeta, Teodota și Glicheria.

Sfântul Mucenic Alexandru, episcop fiind și învățând și întorcând și botezând pe mulți, a fost prins de guvernator și, fiind chinuit mult și silit să jertfească la idoli, n-a vrut să se supună. Deci, văzând Iraclie ostașul răbdarea lui, a crezut în Hristos și, chinuindu-l și pe acesta mai întâi mult, i-au tăiat capul. Și făcând Sfântul Alexandru minuni și tămăduindu-se de răni, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu a tras spre credința lui Hristos și pe patru femei: Teodota, Glicheria, Ana și Elisabeta, care, stând înaintea guvernatorului și mustrând înșelăciunea idolilor, li s-au tăiat capetele. Apoi și Sfântul Alexandru s-a săvârșit lovit de sabie.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Zaharia, care în mare s-a săvârșit.

Tot în această zi, Sfântul Ruf, care în pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, Cuviosul Lot, cel ce în pace s-a săvârșit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.