Sinaxare

Detalii

Scris de: Vlad

Publicat: 26 Octombrie 2026

Sinaxar – 26 Octombrie

În această lună, în ziua a douăzeci și șasea, pomenirea Sfântului slăvitului Marelui Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni, din Tesalonic.

Acesta a trăit pe vremea împăraților Dioclețian și Maximian (284-305), trăgându-se din Tesalonic, fiind de la început evlavios și învățător al credinței în Hristos. Deci mergând Maximian la Tesalonic, a fost prins sfântul și pus în temniță, pentru că era vestit în dreapta credință. Și lăudându-se împăratul cu un om al lui ce se numea Lie, îndemna pe oamenii cetății să iasă să se lupte cu el, căci acesta îi întrecea pe toți cei de vârsta lui în mărimea trupului și în putere. Un tânăr creștin anume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie, unde se afla în temniță, i-a zis: „Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie; roagă-te pentru mine”. Iar sfântul, însemnându-l la frunte cu semnul crucii, i-a zis: „Și pe Lie vei birui și pentru Hristos vei mărturisi”. Deci luând Nestor îndrăzneală din cuvintele acestea, a mers și s-a luptat cu Lie și i-a doborât semeția, omorându-l. De acest lucru împăratul, rușinându-se, s-a mâhnit și s-a mâniat.

Și fiindcă s-a aflat că Sfântul Dimitrie îl îndemnase pe Nestor la aceasta, a trimis ostași și le-a poruncit să-l străpungă cu sulițele pe sfântul în temniță, pentru că fusese pricina uciderii lui Lie. Și făcându-se aceasta, îndată marele Dimitrie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, făcând după moartea sa multe minuni și uimitoare tămăduiri. Apoi, din porunca împăratului, i s-a tăiat și capul Sfântului Nestor.

Dintru ale lui Metafrast

Așadar, zăcând trupul sfântului mort pe pământ, niște creștini au luat apoi cinstitele lui moaște și le-au îngropat cu cinste și cu dragoste dumnezeiască. Iar o slugă care îi slujea sfântului, când a primit sfântul fericita junghiere, a strâns cum a putut sfințitul sânge al mucenicului în sfântul orar pe care îl purta sfântul pe umeri; încă și inelul pe care îl purta sfântul în mână l-a muiat în sângele mucenicesc și a făcut multe minuni cu el, încât s-a umplut toată cetatea tesalonicenilor de vestea minunilor. Drept aceea, nici nu era cu putință ca aceasta să se ascundă de Maximian, nici el să-și înfrâneze pizma; ci l-au prins numaidecât pe acea minunată slugă, care se numea Lupu, și l-au omorât. Deci trecând câtăva vreme și înmulțindu-se minunile și ajungând vestea lor în toate părțile, un om anume Leontie, foarte cinstit și fierbinte în credința în Hristos, a căzut într-o boală foarte grea, încât socotea moartea mai de dorit; și neputând doctorii să-i folosească nimic și boala tot întărindu-se, a alergat la sfânta biserică a mucenicului, și îndată ce l-au dus și l-au pus acolo și a chemat cu buzele sale numele sfântului, s-a tămăduit lesne de acea boală. Și precum Leontie și-a primit curând tămăduirea, așa, fără zăbavă, a dat răsplătirea după cum a putut. Căci a stricat locașul cel mic unde era trupul sfântului, care era foarte strâmt din pricina zidului băii și a uliței, și a zidit din temelie un locaș mai mare în cetatea Tesalonicului, care stă până astăzi foarte cuviincios în fața uliței celei mari, unde este baia de obște. Deci vrând acest om iubitor de credință să meargă în Iliric, unde avea și dregătoria de guvernator, și vrând să ia câteva părți din sfântul trup, ca să zidească și acolo biserică sfântului mucenic, a fost oprit de la ce voia să facă prin arătări de noapte, pentru că nu luase voie de la sfânt. De aceea a mai făcut o a doua călătorie, precum se spune, și luând haina mucenicului înroșită de sfântul lui sânge și o parte din orar, și punându-le, ca pe niște lucruri cu adevărat cinstite, într-un sicriu de cinste, în acest chip a împlinit dorința mucenicului și și-a dobândit ocrotirea lui. Deci, vrând să-și facă drumul către Sirmium în vreme de iarnă și ajungând la țărmurile apei Istrului, care venise foarte mare, era în mare mâhnire. Iar Sfântul Dimitrie, arătându-i-se, i-a zis: „Să nu ai nicio grijă, ci ține în mâini cele ce duci și treci râul fără nicio îndoială”. Și guvernatorul l-a ascultat pe cel ce i se arătase și dimineața, suindu-se în car, a trecut apa ținând sicriașul în mâini; iar apa îi făcea loc și curgea cu liniște. Deci trecând așa fără nicio vătămare și ajungând la Sirmium, a așezat acest sfânt sicriu, cu odorul ce era în el, în biserica pe care o zidise mucenicului. Și mulți s-au bucurat de multele minuni și tămăduiri pe care le făcuse acea sfântă hlamidă, încă și pe drum.

Și pe Marian, guvernatorul ilirienilor, care era cuprins de o boală rea din cap până la picioare și fusese lăsat de doctori, mergând la biserica sfântului, precum îi poruncise sfântul, l-a izbăvit de acea boală. Și pe alt om, care avea boala curgerii sângelui, l-a tămăduit în chip minunat, și pe altul care era demonizat; încă și marea cetate a Tesalonicului a izbăvit-o de împresurarea barbarilor și a scos-o din robia lor.

Și pe episcopul afrorilor (pe care elinii îi socotesc mutați din Fenicia), care fusese robit de barbari, l-a izbăvit, arătându-i-se sfântul și slobozindu-l din legăturile pe care le avea, și l-a călăuzit până la Tesalonic. Iar după ce s-a dus episcopul în Africa, a zidit o biserică Marelui Mucenic Dimitrie și se străduia să-i facă și un chivot și un amvon; iar sfântul, neîntârziind, i s-a arătat episcopului în vis și i-a zis: „Ia aminte, corabia ce a sosit acum la liman a adus câtă marmură îți trebuie; din aceea să iei pentru această trebuință”. Deci vorbind episcopul cu corăbierul și neizbutind, i s-a arătat iarăși sfântul și i-a zis că marmura zace la vârful corăbiei, spunându-i anume cum și în ce fel de formă era, și că o cumpărase pe numele fratelui și împreună-mucenicului său Victor, și că acela i-o dăruiește acum, fiindcă pentru el se găsiseră altele la Constantinopol, încât i se împlinise trebuința; și să-i spună aievea corăbierului în acest chip, că așa îl va îndupleca și o va lua, precum a și fost. În cetatea Tesalonicului a potolit foametea și molima ce era, umblând pe la limanuri și arătându-se corăbierilor, și le-a poruncit să pornească degrabă acolo cu corăbiile cu bucate, arătându-se atunci aievea, încât îl vedeau corăbierii cu ochii și sfântul mergea departe înaintea corăbiilor, umblând pe mare.

Pururea pomenitul împărat Iustinian a zidit acel lucru făcut de Dumnezeu și fără cusur, biserica cea în numele adevăratei Înțelepciuni a Cuvântului lui Dumnezeu, și căuta să adune acolo toate lucrurile vechi și cinstite; și poftind să i se aducă acolo și vreo părticică din moaștele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, cei trimiși de el, pornind spre acel lucru și apropiindu-se de mormântul mucenicesc și cinstit de Dumnezeu al mucenicului, îndată au văzut cum strălucea foc din cinstitul sicriu și sărea de acolo văpaie de foc, care îi lovea în față și nu-i lăsa să se apropie; și un glas, ieșind din foc și vestind acel lucru înfricoșător și minunat, zicea: „Încetați de a mai încerca”. Îngrozindu-se de aceasta, au căzut cu fața la pământ și, luând numai țărână de acolo, s-au dus. Din ea, jumătate au pus-o ca pe un odor în camera odoarelor, iar jumătate au trimis-o împăratului spre sfințenie, povestindu-i cele ce li s-au întâmplat și ce li s-a grăit.

Iar diavolul, care pururea pizmuiește cele bune, a încercat odată să dea marea cetate a Tesalonicului în mâinile vrăjmașilor în acest chip: a uneltit să ardă chivotul sfântului din biserică; și aprinzându-se biserica și arzând, a sosit și neamul cel fără de omenie al slavinilor și și-a ascuns oastea puțin mai în laturi de cetate. Iar poporul strângându-se ca să stingă focul, cel ce purta grija lucrurilor sfinte ale bisericii, văzând că argintul sicriului se topise și curgea pe pământ, s-a temut să nu se facă vreun jaf și să piară argintul în mâinile poporului; deci a strigat cu glas mare, zicând: „O, prietenilor și fraților, vrăjmașii au împresurat cetatea și au început să sfărâme zidurile”; și se meșteșugea el cu cuvântul acesta ca să risipească mulțimea oamenilor și să nu se jefuiască argintul, căci sfântul îi dăduse această insuflare. Crezând cuvântul aceluia, precum și era de crezut, și pornind toți numaidecât la ziduri, i-au aflat pe vrăjmași punând scările la ziduri și uneltele de stricăciune ale cetății, pe cei ce dăduseră năvală asupra cetății doar cu puțin înainte de foc; deci chemând pe sfântul în ajutor, i-au alungat. Iar după ce s-a stins și focul, păzitorul acela al bisericii a spus tuturor minunea, zicând că strigarea pe care o făcuse nu era pentru că ar fi știut ceva de venirea vrăjmașilor, ci numai pentru paza argintului sfântului, ca să nu fie jefuit de popor. Este limpede pentru cei chibzuiți, care știu să cântărească lucrurile și cunosc dumnezeieștile rânduieli, că, prin purtarea de grijă a sfântului, meșteșugirile vrăjmașului s-au întors asupra capului său și răul s-a tămăduit cu rău: căci prin aprinderea focului s-a ațâțat poporul, iar prin stingerea lui s-a întărit, și prin glasul cel de mântuire, pe care păzitorul bisericii l-a strigat din dumnezeiască insuflare, poporul, fiind înfierbântat, a mântuit foarte ușor și zidul, și cetatea.

Asemenea și un oarecare Ilustrie, ce se zice în limba greacă protospătar, care ședea lângă biserica sfântului și era cunoscut ca om dumnezeiesc, spunea că pe vremea războiului cu avarii, când împărățea Mauriciu, a văzut doi bărbați luminoși la chip și la statură, ca aceia care sunt în cinste și stau înaintea feței împăratului, care mergeau să intre în biserica sfântului; și când au ajuns la locul ce se cheamă Trivolon, de unde se începe intrarea în biserică, între cei doi stâlpi mari ce stau spre apus, au zis slugii să-i ducă la stăpânul casei; și apropiindu-se acesta de intrarea sfântului chivot, sfântul a deschis degrabă ușile și a ieșit în întâmpinarea lor și le-a dat închinăciune de sănătate, ca unor cunoscuți și veniți de la împărat; iar ei, făcând voia împăratului, i-au grăit, zicând: „Împăratul a poruncit sfinției tale să lași cetatea și să mergi la dânsul, căci cetatea aceasta s-a dat vrăjmașilor”. Când a auzit sfântul acest lucru, a plâns, plecându-și capul, și cuprins de tăcere multă vreme, arăta prin aceasta greutatea mâhnirii pe care i-o dăduseră cuvintele acelea; de aceea, mâhnindu-se și sluga, a zis: „De aș fi știut, fraților, că venirea voastră va aduce atâta amărăciune, nu i-aș fi spus stăpânului meu”. Și după aceea, târziu, sfântul i-a întrebat: „Adevărat așa a plăcut? Așa i s-a părut Domnului și Stăpânului tuturor? Să părăsească o cetate atât de mare, pe care a cumpărat-o cu sângele Său, și să o dobândească cei ce nu-L cunosc?” Și ei au zis: „Așa, adevărat”. Iar sfântul și mult-milostivul mucenic le-a rânduit și i-a învățat să ducă Domnului și Stăpânului tuturor răspunsul acesta: „Cunosc, iubitorule de oameni Doamne, milostivirile Tale, care biruiesc pururea mânia Ta, pe care o ațâță păcatele noastre; cunosc că Ți-ai pus sufletul pentru păcătoși și Ți-ai vărsat sângele pentru ei, și niciodată această bunăvoință a Ta nu a fost oprită de păcatele noastre; și de vreme ce m-ai pus și pe mine păzitor acestei cetăți, mă voi asemăna Ție, Stăpânului meu, și îmi voi pune sufletul pentru ei și voi pieri împreună cu cei ce pier, care cred în numele Tău. Și nu s-au despărțit de Tine, măcar că au greșit, iar Tu ești Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. La acestea, bărbații aceia au zis: „Acestea să le spunem Celui ce ne-a trimis? Acestea să le zicem împăratului? Ne este frică să nu se mâhnească asupra ta”. Iar sfântul a zis: „Acestea să le spuneți și iarăși să le spuneți”; și s-a întors iarăși la Chimitirion și a închis sfântul chivot înaintea celor cu chip îngeresc, care au plecat după această convorbire. Acestea le adeverea sfințitul Ilustrie, că le văzuse aievea, în uimire sau în vedenie; și povestindu-le cetățenilor care mai rămăseseră, le dădea îndrăzneală prin cuvântul său, căci erau îngroziți și slăbiți de molima care fusese mai înainte, aflându-se în multă neputință, în lipsă și în prădare și călcare de către neamuri; și îi îmbărbăta, spunându-le că sfântul le este într-ajutor, și îi încredința că vor fi păziți prin rugăciunile sfântului, precum mai apoi a și arătat sfârșitul lucrurilor.

Iarăși, un eclesiarh anume Onisifor, care păzea la sfântul mormânt și se ostenea la aprinderea candelelor și a făcliilor, era rău cu năravul, căci fura lumânările și făcliile. Și făcând aceasta multă vreme, sfântul nu i-a lăsat netămăduit năravul cel nepriceput și pierzător, ci, arătându-i-se în vis, l-a mustrat și l-a învățat cu blândețe ce se cuvenea să facă, zicându-i: „Frate Onisifore, nu-mi place ce faci cu făcliile; ci să știi că, făcând aceasta, îi păgubești mult pe cei ce le aduc și pe tine însuți te-ai împins în prăpastia pierzării. Căci cu cât ard mai mult făcliile, cu atât se milostivește Dumnezeu mai mult spre cel ce le aduce; iar când se iau curând, se micșorează mila aceluia și sporește osânda celui ce le ia”.

Deci oprindu-se Onisifor puțin după cuvintele acestea, peste puțină vreme, lăsând deoparte blândețea vedeniei, s-a apucat iarăși de cele obișnuite și le făcea fără frică. Și într-o zi, un creștin, venind foarte de dimineață, a adus niște făclii foarte frumoase, care i-au plăcut lui Onisifor; și îndată ce le-a aprins, a mers să le ia, după ce plecase cel ce le adusese. Însă vezi grija sfântului: cum s-a întins acela la făclii, sfântul a slobozit glas din sicriu, zicându-i: „Tot nu te-ai lăsat?” Lovit în acest chip, Onisifor a căzut la pământ cu cădere grea, îngrozindu-se de frică și de sunetul glasului, până când a venit un cleric cunoscut al lui și l-a ridicat de jos și l-a ținut până și-a venit în fire; iar după ce și-a venit în fire, a mărturisit tuturor îndrăzneala nebuniei sale și purtarea de grijă a sfântului, cu cea dintâi și a doua certare plină de iubire de oameni, încât nu numai el, ci și toți ceilalți s-au folosit de această minune.

Tot în această zi, Sfinții Mucenici Artemidor și Vasile, care de sabie s-au săvârșit.

Tot în această zi, Sfânta Muceniță Leptina, care s-a săvârșit fiind târâtă pe pământ.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Glicon, care de sabie s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea marelui și înfricoșătorului cutremur.

În al douăzeci și patrulea an al împărăției lui Leon Isaurul, la al nouălea indiction, în ziua de 26 octombrie, s-a făcut cutremur mare și înfricoșător în Constantinopol, atât de mare încât au căzut cele mai înalte și mai frumoase clădiri și mulți au pierit împreună cu ele. Drept aceea, în această zi a Marelui Mucenic Dimitrie se face și pomenirea acelei înfricoșări a cutremurului, mergând cu litie la biserica din Vlaherne a Preacuratei și slăvitei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioarei Maria și săvârșind într-însa dumnezeiasca Liturghie. Cu ale cărei rugăciuni să ne mântuim de toată groaza și să ne învrednicim de veșnicele bunătăți, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea mutării icoanei slăvitului Mucenic Dimitrie de la Tesalonic la Constantinopol, la Mănăstirea Pantocratorului; icoana aceasta stătea mai înainte deasupra mormântului lui izvorâtor de mir și îl acoperea.

Tot în această zi, Cuviosul Nou Mucenic Iosaf, care de sabie s-a săvârșit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Detalii

Scris de: Vlad

Publicat: 27 Octombrie 2026

Sinaxar – 27 Octombrie

În această lună, în ziua a douăzeci și șaptea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Nestor.

Acesta, fiind tânăr și foarte frumos, era cunoscut Marelui Mucenic Dimitrie; și alergând la locul unde se afla Sfântul Dimitrie sub pază, a căzut la picioarele lui și a zis: „Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie; roagă-te pentru mine, chemând numele lui Hristos”. Iar sfântul, însemnându-l cu semnul cinstitei Cruci, i-a zis: „Și pe Lie vei birui și pentru Hristos vei mărturisi”. Deci mergând la locul de luptă, pe când îl privea Maximian, a zis: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”; și apucându-se cu acel grozav ucigaș Lie și lovindu-l cu lovitură de moarte tocmai în inimă, l-a omorât. Iar împăratul s-a tulburat la suflet și îndată a poruncit să fie omorât Sfântul Dimitrie cu sulițele, ca unul ce fusese pricinuitorul uciderii lui Lie; iar pe Sfântul Nestor a poruncit să-l omoare cu sabia lui.

Tot în această zi, Sfintele Mucenițe Capitolina și Erotiida.

Acestea au trăit pe vremea împăratului Dioclețian și a lui Zilichinhie, guvernatorul Capadociei. Capitolina, fiind de neam mare și bogată, și-a împărțit toată averea la săraci și și-a iertat robii cu cinste; apoi, luând îndrăzneală, a mers înaintea guvernatorului și a mărturisit că este creștină. Și băgând-o în temniță, a doua zi au scos-o și i-au tăiat capul. Iar Erotiida, care era roaba sfintei, de vreme ce a aruncat cu pietre în eparh și l-a lovit, a fost bătută cu toiege; și, cu harul lui Hristos făcându-se sănătoasă, i-au tăiat și ei capul.

Tot în această zi, cel întru sfinți Părintele nostru Chiriac, Patriarhul Constantinopolului.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Procla, soția lui Pilat.

Povestire despre ivireni (georgieni), cum au venit la cunoștința lui Dumnezeu printr-o femeie roabă.

În zilele celui întru sfinți Constantin, marele împărat, o femeie a fost adusă roabă la iviri; ea era deprinsă desăvârșit din copilărie cu viața sihăstrească și, ajungând în robie, se nevoia la fel. Ivirii, fiind cu totul lipsiți de meșteșugul doctoricesc, aveau obiceiul să meargă unii la alții să se întrebe de leacul bolii ce li se întâmpla. Deci o altă femeie, având un copil care se chinuia de o boală cumplită, a mers la acea vrednică și minunată femeie, ca s-o întrebe ce să facă. Iar roaba aceea, luând pruncul, l-a pus în patul său și s-a rugat lui Dumnezeu să-l izbăvească de boală. Și a auzit-o Cel ce cunoaște ascunzișurile inimilor și fără zăbavă i-a dat copilului sănătate. Pentru acest lucru s-a vestit acea minunată femeie, încât vestea a ajuns și la urechile împărătesei ivirilor, care îndată a trimis s-o aducă, pentru că și împărăteasa avea o boală grea. Iar femeia, smerindu-se, nu voia să meargă, socotindu-se nevrednică să meargă la împărăteasă.

Atunci împărăteasa, nebăgând deloc seama de mărirea ei, s-a coborât și a mers ea însăși la acea roabă. Iar aceasta, făcându-i loc împărătesei să șadă pe patul ei sărac, unde pusese și copilul, a adus rugăciunea în loc de iarbă de leac pentru boală; și izbăvindu-se împărăteasa de boală, voia să-i dea aur și argint, haine și alte daruri împărătești, ca răsplată pentru că, prin tot harul, o izbăvise atât de curând de boală. Iar acea femeie minunată a zis că nu are nevoie de niciunele dintre acestea, ci socotea că mare plată este cunoștința bunei credințe; și a cerut să se zidească o biserică lui Dumnezeu, Celui ce o izbăvise de acea boală și o mântuise. Auzind împărăteasa cuvintele acestea, a mers la împărat și l-a făcut să se minuneze de acea minunată tămăduire, povestindu-i și în ce chip s-a făcut, și îl încredința că Dumnezeul roabei este Dumnezeul cel adevărat și că se cuvine să zidească cât mai curând o biserică și să întoarcă tot poporul spre închinarea Lui.

Împăratul s-a mirat de acel lucru minunat, dar biserică nu voia să zidească. Și peste puțină vreme, ieșind împăratul la vânătoare, ceilalți toți vânau fără nicio sminteală, iar împăratul singur rămăsese, căci îl lovise orbirea; și mirându-se de ceea ce i se întâmplase, și-a adus aminte de neascultarea sa și, chemând în ajutor pe Dumnezeul roabei, s-a izbăvit îndată de întunecare; și mergând la acea minunată roabă, a rugat-o să-i arate chipul zidirii; și ea însemna și închipuia, iar meșterii zideau.

După ce s-a isprăvit biserica și a fost acoperită și rămăsese lucrul numai la preoți, minunata femeie a aflat prilej și pentru acest lucru. Și l-a înduplecat pe împăratul ivirilor să trimită solie la împăratul romanilor, să-l roage să trimită dascăli ai dreptei credințe; și a făcut după dorința ei și i-a trimis. Iar împăratul Constantin, primind solia cu prietenie și cu cinste, a mulțumit lui Dumnezeu și a trimis un om de cinste, împodobit cu credință, cu înțelepciune și cu viață bună, un vrednic arhiereu, care a propovăduit acelui neam cunoștința lui Dumnezeu cu multe daruri; acesta, mergând și trăgând pe toți spre adevărata credință creștinească prin minuni și învățături, botezându-i, zidindu-le multe biserici, sfințind preoți și întorcând toată țara ivirilor spre cunoștința lui Dumnezeu, s-a mutat la Domnul. În acest chip au cunoscut ivirii pe Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou de la Basarabi.

Acest cuvios părinte a trăit pe vremea evlavioșilor împărați bulgari, într-un sat din Bulgaria ce se numea Basarabi, pe malul râului Lom. Întâi a fost păzitor de vite în numitul sat; apoi, văzând că toate ale lumii sunt trecătoare, a ieșit din satul acela și s-a dus într-o peșteră aproape de Basarabi și s-a făcut călugăr la o mănăstire ce era înăuntrul peșterii. Și cine poate spune luptele pe care le-a suferit, postul, rugăciunea și privegherile pe care le făcea? Încât s-a învrednicit și de harul facerii de minuni; încă și vremea ieșirii sufletului său din trup a cunoscut-o, pentru care, intrând între două pietre, și-a dat așa prealuminatul său suflet în mâna lui Dumnezeu.

Trecând multă vreme, râul Lom a venit mare și a surpat lemnele și pietrele dimprejur. Atunci au căzut în apă și cele două pietre care erau în peșteră, împreună cu moaștele sfântului, și au stat acolo mult timp. Deci vrând Dumnezeu să-l descopere, îngerul Domnului s-a arătat în vis unei copile a unui credincios, care pătimea de duh necurat, zicându-i: „De mă vor scoate părinții tăi din apă, eu te voi tămădui”. Și sculându-se copila dimineața, le-a spus părinților ei visul pe care l-a văzut; și așa, adunându-se preoți și oameni mulți, s-au dus la locul acela, unde adesea se arăta lumină, iar cei ce o vedeau socoteau că este o comoară; și au găsit pe sfântul, precum zisese îngerul, întreg și luminos ca soarele; și luându-l, l-au dus în sat. Și ducându-se vestea aflării sfântului în toate părțile, a ajuns și la urechile domnitorului de la București, care îndată a trimis preoți și boieri să aducă pe sfântul la biserica Curții domnești.

Mergând trimișii aceia la Basarabi, au luat pe sfântul și au pornit spre București; și ajungând aproape de Rusi, unde este o fântână, sfântul n-a vrut să meargă mai departe. Deci văzând preoții și boierii acea minune și neștiind ce să facă, s-au sfătuit de obște și au înjugat doi junci tineri, neînvățați la jug, ca să vadă unde este voia sfântului să meargă; și, o, minune! S-a întors îndată sfântul la Basarabi, în mijlocul satului, și acolo s-a oprit. Iar preoții și boierii, întorcându-se la București, au spus toate cele ce au văzut. Deci domnitorul a trimis boieri cu cheltuială și au făcut la Basarabi o biserică în numele Cuviosului Dimitrie, unde a și fost așezat sfântul. Și multe minuni a lucrat acolo celor ce au alergat la el cu credință; și măcar că, satul fiind mic și simplu și lipsit de oameni învățați, nu s-au însemnat toate minunile câte s-au întâmplat, totuși pe cele care s-au scris de cei ce au văzut minunile sfântului, prin creștini cucernici, le însemnăm:

Două femei, surori, Aspra și Ecaterina, din satul ce se numește Cernavoda, au făcut o biserică prea frumoasă, punându-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, și au gândit în sine că ar putea să ia vreo părticică din moaștele Sfântului Dimitrie și s-o aducă în biserica lor; căci să le ia cu totul socoteau că sfântul nu va voi, precum a și fost. Deci venind cu multă smerenie și evlavie și închinându-se la sfânt, au luat în taină o mică părticică din moaștele lui; și vrând să plece, șezând în căruțele lor, caii nicidecum n-au putut să se miște din locul acela, măcar că vizitiii îi băteau foarte. Iar ele, cunoscând pricina, s-au coborât din căruțe și cu lacrimi au alergat și au căzut la sfânt și, punând părticica la locul ei, s-au rugat să le ierte greșeala; și așa s-au dus cu pace la satul lor. Altădată a venit preasfințitul mitropolit al Târnovei, anume Nichifor, cu sinodia lui, ca să se închine sfintelor moaște ale Sfântului Dimitrie. Și închinându-se mai întâi mitropolitul și sărutând sfintele moaște, s-a depărtat și a șezut pe un scaun; apoi au mers pe rând și ceilalți ai sinodiei lui; și sărutând sfintele moaște un monah anume Lavrentie, în vremea sărutării a încercat să rupă cu gura o mică părticică din sfintele moaște ale sfântului și a rămas cu gura căscată; și toți, privind la el și văzându-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit să se dea în lături, ca să se închine și ceilalți. Iar el, mut și fără glas fiind, abia s-a depărtat puțin de sicriul sfântului. Iar după ce au ieșit toți, a căzut cu lacrimi, rugându-se sfântului și cerându-și iertare, și așa i s-a dezlegat limba și a grăit ca mai înainte. După aceea a mers cu mitropolitul la gazdă și i-a spus toate cele ce a pătimit. Iar acela i-a zis: „O, omule, cum n-ai socotit că, dacă s-ar fi împărțit moaștele la toți câți vin să se închine lor, până acum n-ar mai fi rămas nimic? De acum căiește-te, că ai greșit lui Dumnezeu și sfântului”.

Un iubitor de Dumnezeu episcop al Preslavului, anume Ioanichie, căzând într-o boală foarte grea, încât era purtat de patru oameni, și neputând să se vindece, l-au adus la biserica Sfântului Dimitrie și l-au pus cu așternutul lui înăuntru, în biserică; și slujindu-se Sfânta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos și umbla pe picioarele sale, lăudând pe sfânt și mulțumindu-i. Acestea și alte minuni a făcut Sfântul Dimitrie, care, după cum s-a zis, nu s-au scris din pricina neștiinței locuitorilor.

Iar în anii 1769-1774, fiind război între Împărăția Rusiei și Poarta Otomană, și cuprinzând muscalii amândouă țările acestea, generalul Petru Salticov a trecut Dunărea și, dând război Rusciucului, a călcat câteva sate de peste Dunăre, orașul Cernavoda și altele; între care a călcat și satul Basarabi, unde se aflau moaștele sfântului, pe care luându-le mai sus-numitul general, voia să le trimită în Rusia. Iar un evlavios creștin anume Hagi Dimitrie, aflându-se în acea vreme lângă general, a căzut la el cu rugăminte să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască țării, ca răsplată pentru prăzile și jafurile pe care le pătimise din pricina războiului, și s-o mângâie cu acest dar al sfintelor moaște; și înduplecându-se generalul, le-a dăruit țării. Primindu-le tot poporul cu mare cinste și evlavie, le-au așezat în biserica cea mare a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, în zilele preasfințitului mitropolit al țării, chir Grigorie. Și îndată a simțit tot poporul ocrotirea și ajutorul sfântului; căci nu numai războiul dintre muscali și turci a încetat, ci și boala înfricoșătoare a ciumei s-a oprit. Și mult ajutor și mare folos câștigă toți cei ce aleargă cu credință la sfânt, pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi pe toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Detalii

Scris de: Vlad

Publicat: 28 Octombrie 2026

Sinaxar – 28 Octombrie

În această lună, în ziua a douăzeci și opta, Sfinții Mucenici Terentie, Neonila și fiii lor: Nita, Sarvil, Ierax, Teodul, Fota, Vil și Evnichi.

Acești sfinți, fiind în casă și închinându-se și slujind lui Dumnezeu pururea, au fost pârâți și, fiind aduși la judecată, au mărturisit pe Hristos Dumnezeu adevărat, iar pe idoli îi batjocoreau. Deci au fost spânzurați și strujiți, iar peste răni îi udau cu oțet iute și cu sare, pârjolindu-i pe dedesubt cu foc. Iar ei se rugau lui Dumnezeu în tăcere, îndemnându-se unul pe altul la mucenicie. Și Dumnezeu n-a trecut cu vederea rugăciunea lor: îngeri nevăzuți i-au slobozit din legături și le-au dat tămăduire; iar păgânii s-au înfricoșat și s-au înspăimântat. Apoi, legându-i de o roată, i-au bătut; și cât li se părea acelora că-i bat, ei nu pătimeau niciun rău de la niciun chin. Apoi i-au dat să-i mănânce fiarele. Și sfinții mucenici rămânând nevătămați de toate, i-au băgat în niște căldări cu smoală clocotind pe foc, iar smoala s-a prefăcut în apă. Deci văzând păgânii că chinurile nu sunt nimic înaintea lor, le-au tăiat capetele.

Tot în această zi, Preacuviosul Părintele nostru Ștefan Savaitul.

Acest cuvios, dorind aceasta din tânără vârstă, s-a făcut monah în jurul anului 790; și venind în Lavra marelui Sava și fiind primit de sfinții părinți ce locuiau în Lavră, a învățat de la aceia frica lui Dumnezeu, toată fapta cea bună și rânduiala pustnicească. Deci fericitul acesta a rămas neîmpărtășit de dulcețurile lumii, căci s-a făcut monah foarte tânăr. Iar după ce a sporit cu vârsta cea după Dumnezeu și a strălucit prin ascultare și liniște, atunci s-a învrednicit și de darul arhieriei. Și nu numai de acesta, ci și harul facerii de minuni l-a primit de la Dumnezeu, după ce mai întâi a omorât patimile sufletului și ale trupului prin înfrânare, prin osteneala sihăstriei și prin cugetare dumnezeiască. A vindecat prin rugăciunea sa o fecioară îndrăcită și a dat-o sănătoasă tatălui ei; îmblânzea fiarele sălbatice, iar cerbilor ce veneau la el le dădea hrană cu mâinile sale. Odată, lovind cuviosul pământul cu toiagul său, a scos apă și și-a adăpat ucenicul; și alte semne și minuni a făcut. Strălucind în sfârșit pretutindeni ca un soare prin nevoință și prin minuni și făcându-se pildă de virtute ucenicilor săi, cu pace s-a mutat la Domnul.

Tot în această zi, Sfinții Mucenici African, Terentie, Maxim, Pompie și alți treizeci și șase.

Acești sfinți mucenici s-au nevoit pe vremea împăratului Deciu și a guvernatorului Fortunat. Fiind născuți în Africa și ieșind la luptă, au fost bătuți cu vine de bou crude, apoi cu toiege, și arși pe spinare cu țepi înroșiți în foc; apoi au fost turnați cu oțet amestecat cu sare peste arsuri și frecați cu țesături aspre. Apoi au fost întrebați dacă se leapădă de Hristos și, neînduplecându-se să se lepede de Hristos, i-au legat goi la pământ, deasupra focului, și iarăși îi frecau cu țesături aspre. După aceea i-au aruncat într-o groapă plină de șerpi și de scorpii și, rămânând nevătămați, li s-au tăiat capetele.

Tot în această zi, Preacuviosul Părintele nostru Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei, și Melhion, dascălul și preotul Antiohiei, care l-a caterisit pe Pavel de Samosata.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Chiriac, care a descoperit cinstita Cruce în zilele lui Constantin cel Mare și ale maicii lui, Elena.

Acesta, după ce a descoperit cinstita Cruce, a crezut și s-a botezat și a fost făcut episcop al Ierusalimului, și a trăit până în zilele lui Iulian Apostatul. Acesta, ridicându-se cu oaste împotriva perșilor, a mers și la Ierusalim și, aflând de sfântul acesta, a trimis să-l prindă și l-au adus înaintea lui. Și silindu-l să aducă jertfă idolilor, împăratul a fost mustrat de el. Drept aceea, păgânul a poruncit să i se taie mâna dreaptă, zicându-i: „Multe cărți ai scris tu cu mâna aceasta și i-ai întors pe mulți de la închinarea zeilor”. După aceea i-au turnat plumb topit în gură și apoi l-au culcat cu fața în jos pe un pat de fier înroșit în foc. Între acestea, mergând mama lui la el, a prins-o și pe ea și a poruncit s-o spânzure de părul capului; și strujind-o, și-a dat duhul la Domnul. Apoi și pe sfânt, după ce l-au băgat într-o căldare plină cu untdelemn fierbinte, l-au înjunghiat cu sabia și așa și-a luat sfârșitul.

Tot în această zi, Ana, maica Sfântului Chiriac, care, fiind arsă cu făclii și strujită, s-a săvârșit.

Tot în această zi, Sfânta Fevronia, fiica împăratului Iraclie, care în pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui Atanasie, Patriarhul Constantinopolului, care a sihăstrit în Muntele Athos.

Sfântul Atanasie I, Patriarhul Constantinopolului (1289-1293; 1303-1311), cunoscut în lume drept Alexie, era din Adrianopol. Încă din tinerețe, hrănindu-se cu cuvintele de înțelepciune ale lui Hristos, și-a părăsit casa ducându-se la Tesalonic, unde a fost tuns monah la una dintre mănăstiri, cu numele de Acachie. Curând după aceea s-a retras în Muntele Athos, alăturându-se fraților mănăstirii Esfigmenu, făcând ascultare timp de trei ani la trapeză. Prin faptele sale duhovnicești a dobândit darul lacrimilor și a câștigat curând bunăvoința tuturor fraților monahi.

Urând cuvintele de laudă, Acachie a părăsit smerit Sfântul Munte, mergând mai întâi la locurile sfinte din Ierusalim, apoi la Muntele Patra, trăind ca pustnic o lungă perioadă de timp. De aici, sfântul a plecat la Mănăstirea Auxention, după care a ajuns în Muntele Galanteea, la Mănăstirea Sfântului Lazăr, unde a primit schima îngerească și numele de Atanasie. Apoi a fost hirotonit preot și a devenit eclesiarh, adică acel călugăr care are grijă de sfintele moaște și de odoarele bisericii. Aici sfântul s-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască, și anume a auzit glasul Domnului dintr-un crucifix, care îl chema la slujirea preoțească.

Râvnind la sporirea sufletului său întru cele sfinte prin liniște și rugăciune, Sfântul Atanasie s-a retras din nou în Muntele Athos după 10 ani. Însă din pricina tulburărilor ce s-au ivit acolo, sfântul s-a întors în Muntele Galanteea. Dar nici aici nu i-a fost rânduit să trăiască retras, pentru că mulți oameni veneau la el pentru un cuvânt de folos. Astfel, Atanasie a pus acolo temeliile unei mănăstiri de maici.

În vremea Patriarhului Ioan Bekkos, scaunul Bisericii din Constantinopol a rămas neocupat din cauza tulburărilor și neorânduielilor care frământau societatea. La propunerea binecredinciosului împărat Andronic Paleologul, un sinod format din ierarhi și clerici l-a ales în unanimitate pe Sfântul Atanasie pe tronul patriarhal al Bisericii, în 1289.

Patriarhul Atanasie și-a început lucrarea cu multă râvnă, având un rol foarte mare în întărirea Bisericii. Strictețea convingerilor sale a atras nemulțumirea clerului aflat la putere, iar în anul 1293 a fost silit să renunțe la scaunul patriarhal, retrăgându-se la mănăstirea sa, unde a trăit în singurătate și sfințenie. În anul 1303 i s-a pus din nou în mâini sarcina patriarhiei, pe care a îndeplinit-o fără cusur timp de 7 ani. În 1308, Sfântul Atanasie l-a numit pe Sfântul Petru Mitropolit al Kievului și al întregii Rusii (prăznuit la 21 decembrie).

În 1311, tot din cauza unor neînțelegeri în cadrul Bisericii, nedorind să fie prins la mijloc, Patriarhul Atanasie s-a retras din nou de la cârma Bisericii, mergând înapoi la mănăstirea sa, unde s-a afierosit cu totul vieții monahale.

Spre sfârșitul vieții, sfântul s-a învrednicit din nou de vederea lui Hristos. Domnul l-a mustrat pentru că nu-și împlinise până la capăt slujirea în Biserică. Plângând și căindu-se, sfântul și-a cerut iertare pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă, primind de la Domnul iertare, precum și harul facerii de minuni. Sfântul Atanasie s-a săvârșit la vârsta de 100 de ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Detalii

Scris de: Vlad

Publicat: 29 Octombrie 2026

Sinaxar – 29 Octombrie

În această lună, în ziua a douăzeci și noua, Sfânta Preacuvioasă Mare Muceniță Anastasia Romana.

Aceasta a trăit pe vremea împăraților Deciu și Valerian și a guvernatorului Prob; era romană de neam, tânără, și locuia într-o mănăstire. Mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, la vedere, a fost bătută cu palme peste obraz și au întins-o pe jăratic, apoi au bătut-o cu toiege. Apoi, spânzurând-o pe un lemn, au strâns-o cu unelte de chin și au străpuns-o cu țepi ascuțiți. Și iarăși spânzurând-o, au strujit-o peste tot trupul, i-au tăiat sânii, i-au smuls unghiile, i-au tăiat mâinile, picioarele și limba; apoi i-au scos măselele și dinții și i-au tăiat capul.

Tot în această zi, Preacuviosul Părintele nostru Avramie și Maria, nepoata sa.

Acesta era fiu de părinți creștini și, fiind însurat fără voia lui, a lăsat toate pentru dragostea pe care o avea către Domnul și s-a dus și s-a închis într-o chilioară, pedepsindu-se cu toată nevoința; și după zece ani a fost hirotonit preot.

Murind fratele lui după trup, i-a rămas o copilă de nouă ani; el a luat-o la sine și, făcând o chilioară lângă chilia lui, a pus-o acolo. Iar când fata a ajuns la vârsta de douăzeci de ani, s-a întâmplat să cadă în păcat cu cineva; și a fugit și s-a dus într-o casă de desfrâu.

Atunci sfântul, îmbrăcându-se în port ostășesc, a încălecat pe un cal și s-a dus și a ridicat-o din acea cădere și a adus-o iarăși la acel loc. Iar ea a arătat atâta pocăință, încât peste scurtă vreme făcea mari minuni.

Deci răposând fericitul Avramie la douăzeci și nouă ale lunii octombrie, și ea s-a săvârșit puțin mai apoi.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Chiril.

Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici Min și Mineu.

Tot în această zi, Sfântul Sava Stratilatul, care, fiind din toate părțile împuns cu sulițe și străpuns, s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Maicii noastre Ana, care și-a schimbat portul și numele în bărbătesc și s-a numit Evfimian.

Această Preacuvioasă Maica noastră Ana s-a născut în Bizanț, fiind fiica unui diacon evlavios de la biserica Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare din Vlaherne, pe vremea împăratului Leon Isaurul, în jurul anului 716. Rămânând fără părinți, o mătușă a ei se silea s-o mărite după un om cinstit, precum până la urmă a și făcut. Și venind din Muntele Olimpului unchiul ei după tată, om foarte ales dintre sihaștri și priceput în cele dumnezeiești, căruia, deși Leon Iconoclastul îi tăiase limba, totuși vorbea și după tăiere curat și neîmpiedicat, când a văzut-o măritată, a zis: „Pentru ce ați dat-o după bărbat pe aceasta, care tânjea după dumnezeieștile nevoințe și osteneli?” Și dându-i binecuvântarea sa, s-a dus. Trecând câțiva ani, a pierit acel necredincios împărat Leon; iar Irina și Constantin, ortodocșii și preacredincioșii împărați, trimițând să-l aducă pe sfântul acesta și aflând de suferința pe care o pătimise de la împăratul cel dinainte, i-au primit rugăciunea și binecuvântarea; iar el, învățându-i cele de folos spre buna plăcere a lui Dumnezeu, s-a dus la locașul său.

Atunci, văzând-o iarăși pe fericita aceasta, i-a zis: „Îmbărbătează-te și te întărește, fiică, căci multe sunt necazurile drepților; și să știi că nu vei naște copilul din pântecele tău până nu-ți vei îngropa mai întâi bărbatul”, ceea ce așa a și fost; căci fiind ea însărcinată în luna a șasea, i-a murit bărbatul; și plângând și tânguindu-se, după ce a născut copilul și l-a înțărcat, l-a dat în mâinile altui unchi al ei. Iar ea s-a supus nevoințelor pustnicești, care și de ce fel sunt știu cei ce le-au urmat și au săvârșit desăvârșit viața sihăstrească. Deci aflându-se ea în acestea, a venit iarăși din Muntele Olimpului acel om sfânt, care cunoștea cele viitoare; și căzând ea la picioarele lui și cerându-i binecuvântarea, a auzit zicându-i-se: „Întărește-te în Domnul, fiică”. Apoi a întrebat-o: „Unde îți este copilul?” Iar ea a răspuns: „Pe unul l-am dat fratelui tău după Dumnezeu, binefăcătorul meu, iar celălalt este cu mine”. Acestea și alte cuvinte amestecate le-a zis dintr-o inimă foarte mâhnită și, aducându-și amândoi copiii înaintea cinstitului stareț, plângând se ruga, zicând: „Roagă-te pentru acești copii ai mei, cinstite părinte”. Iar el i-a zis: „Nu aceștia au trebuință de rugăciune!” Cuvântul acesta a fost greu la urechile ei și, suspinând din adânc, a zis: „Vai mie, păcătoasa, ce rău are să-mi mai vină?” Iar starețul a zis: „Nu ți-am spus, fiică, că multe sunt necazurile drepților? De nu vom suferi, nu ne vom mântui niciodată, căci așa se cuvine și așa îi place lui Dumnezeu”. Iar ea a zis: „Oare, părinte, i s-a părut bine Stăpânului nostru Hristos să-mi mute copilașii cei fără de vârstă la locașurile cele de acolo?” Și minunatul părinte a zis: „Bine ai zis, fiica mea, căci în curând îi va lua Domnul de la tine”. Iar ea, mulțumind lui Dumnezeu cum se cuvine, căzând la picioarele cinstitului stareț și luându-i rugăciunea, a început să-și împartă averea cu amândouă mâinile la săraci; apoi, murindu-i în scurtă vreme copilașii, a plâns mult după ei și, dând și ce mai rămăsese la săraci, mergea pe la biserici, făcând rugăciune și aprinzând lumânări. Și luându-și rămas-bun și iertare de la toți, a aflat un monah din Muntele Olimpului și a fost tunsă de el în chipul monahicesc.

Deci s-a îmbrăcat pe dedesubt în port bărbătesc, iar pe deasupra în port femeiesc, și plecând pe ascuns, a mers spre părțile Olimpului; și acolo, lepădând de tot portul femeiesc, a mers la o mănăstire de obște, a vorbit cu portarul și i-a zis că dorește foarte mult să-l vadă pe egumen. Deci portarul, dându-i de știre egumenului, acesta a chemat-o; și mergând la el, cinstita femeie a căzut la picioarele egumenului și a cerut binecuvântare după obicei; iar acel bărbat dumnezeiesc, binecuvântând-o și ridicând-o, i-a zis: „Pentru care pricină ai venit aici? Și cum îți este numele?” Iar ea a zis: „Pricina venirii mele la această sfântă mănăstire, sfinte părinte, este mulțimea păcatelor mele, ca să pot afla pe Dumnezeu blând și milostiv în ziua judecății, sihăstrind aici restul vieții mele; iar numele îmi este Evfimian”. Atunci starețul a zis: „De ți-ai pus în inimă, fiul meu, un astfel de gând și dorești să te mântuiești, fugi de adunări, căci firea famenilor se biruiește lesne de gândurile poftelor”. Acestea zicându-i și binecuvântând-o, a rânduit-o în ceata celorlalți frați. Iar ea atât de mult a înaintat și a sporit în toată fapta bună și în smerenie, încât s-a făcut pildă tuturor monahilor ce se nevoiau în mănăstire. Iar sluga pe care o alesese și o lăsase iconom peste casa ei, rânduind toate precum îi poruncise, ieșise și își căuta stăpâna. Și întâlnindu-l pe monahul care o tunsese, l-a întrebat dacă știe unde se află cea care a părăsit cele pământești și caută cele cerești; iar el, răspunzând, i-a zis: „Nu tăgăduiesc că știu de întâmplarea ei, fiul meu, dar unde s-ar afla ea acum nu știu; ci vino peste un ceas, să mergem împreună la o mănăstire”. Și mergând, au aflat de la portar că cea căutată era înăuntru și l-au rugat să-i dea de știre. Deci ieșind ea, monahul i-a arătat sluga și i-a zis: „Iată credinciosul iconom al casei tale; mult s-a ostenit căutându-te; de vei voi, să mergem la mănăstirea noastră”.

Auzind acestea, sfânta a mers la egumenul mănăstirii și, luând binecuvântare de la el și de la toți frații, a ieșit și s-a dus cu sluga ei și cu monahul la lavră. Și petrecând câtăva vreme acolo, s-a arătat făcătoare de minuni negrăite. Drept aceea, ducându-se vestea minunilor, venea la mănăstire mare mulțime dintre cei ce se lepădau de lume, ca să se facă monahi, iar strâmtoarea locului împiedica înmulțirea monahilor. Pentru aceasta, egumenul mănăstirii l-a înștiințat pe patriarhul de atunci al Constantinopolului, Sfântul Tarasie, ca să știe de lucrurile minunate ale monahului Evfimian, căci, auzindu-se vestea minunilor, a năvălit mulțime multă la mănăstire și nu mai încăpea din pricina strâmtorii locului. Aflând de aceasta, patriarhul i-a dăruit un loc pustiu.

Deci luându-l egumenul, a zidit acolo în puțină vreme o mănăstire din temelie, spre mântuirea sufletească a multora; iar mănăstirea se numește acum a avramitenilor. Și a așezat-o pe sfântă ca să-și săvârșească acolo vremea nevoinței. Și astfel, vestindu-se tuturor acea petrecere și viețuire îngerească și dându-se încet pe față ceea ce se ascundea, nu este cu putință a scrie ce mulțime venea, adunându-se în toate zilele. Dar sfintei i s-a întâmplat și o ispită din partea unuia care era monah numai cu chipul, iar cu faptele era asemenea celor ce locuiesc cu diavolul cel pizmaș; acesta nu înceta să o ocărască în toată vremea și să o batjocorească pe sfântă, defăimând-o pe față că ar fi famen. Iar ea, socotind acestea drept nimic, s-a încredințat că mai mult îi folosesc cele ce o defăimau. Iar o femeie iubitoare de Dumnezeu, auzind acele cuvinte grozave și pline de scârbă ale acelui necurat și ucigaș, precum s-a arătat mai apoi, îi zicea: „Socotește, frate: dar dacă nu va fi famen, nici pătimaș precum ți se pare, ci este o femeie nepătimașă? Vei dobândi gheena focului, căci ocărăști și defaimi pe cea nevinovată și îi pângărești pe cei ce aud. Căci cu puțină vreme înainte o femeie, împărțindu-și averea la săraci, nu s-a mai văzut; oare nu cumva este aceea pe care tu o numești famen și îți arunci sufletul în adâncul pierzării?” Iar acel pângărit și viclean, luând și aceasta spre răutatea lui, a dat în vileag cuvântul la mulți și, părăsind ocările, pândea vremea să o îmbrâncească pe sfântă undeva și să o doboare jos, ca să i se dezgolească trupul și să se adeverească; ceea ce a și făcut, dar n-a văzut nimic. Și i s-a uscat jumătate din trup, fiind pedepsit de puterea dumnezeiască.

Plecând el din mănăstire, a mers în patria sa și, aflându-se acolo, a fost prins cu vina de ucidere și, fiind osândit, l-au tras în țeapă, dându-și pângăritul lui suflet pierzării. Iar sfânta, defăimată și pentru aceasta și fugind de sminteală, a luat doi monahi cu ea și s-a suit în părțile ce se numeau ale lui Steno; și aflând o biserică ce avea apă și o grădiniță, a locuit acolo cu acei doi monahi, care se numeau Evstatie și Neofit. Și peste puțină vreme s-a dus și de acolo, fiind chemată la Bizanț de niște monahi, în părțile Sigmatei, petrecând acolo restul vieții cu plăcere de Dumnezeu și dăruind tămăduiri și minuni multe celor ce veneau la ea; și a răposat în Domnul.

Tot în această zi, Sfânta Muceniță Melitina.

Această sfântă muceniță, fiind pârâtă că este creștină și stând înaintea stăpânitorului, întâi au bătut-o peste obraz și, dezbrăcând-o în pielea goală, a stat la întrebare câteva ceasuri în mijlocul judecății, batjocorindu-l pe stăpânitor și toate închinăciunile lui. De aceea, fiind dată la multe chinuri și păzită nevătămată de puterea lui Dumnezeu, la urmă a fost tăiată cu sabia și așa și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nou Sfințit Mucenic Atanasie, cel din Sparta Ataliei, care a mărturisit în Muntania în anul 1653.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.