Sinaxare
- Detalii
- Scris de: Vlad
Sinaxar – 11 Noiembrie
În această lună, în ziua a unsprezecea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Mina cel din Cotiani.
Acesta a trăit pe vremea împărăției lui Maximian și era din Egipt, ostindu-se în cohorta ce se chema Rutalia sub Arghirisc în Cotianiul Frigiei Salutariei. Nesuferind ca să vadă cinstirea cea rătăcită a idolilor, s-a suit în munte și s-a curățit pe sine cu postiri și cu rugăciuni. Și întărindu-se de ajuns și aprinzându-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor către Hristos, s-a pogorât din munte și, stând în mijlocul închinătorilor la idoli, a propovăduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu târsini și a fost ars de foc și târât fără milă peste ciulini, de i-a spart trupul, în urma cărora și-a primit sfârșitul prin sabie.
Din minunile Sfântului Mina
Mergând odată un creștin ca să se închine în biserica acestui Sfânt Mina, a găzduit la o casă de străini; iar stăpânul acelei case, cunoscând că găzduitul avea bani în sânul său, s-a sculat în miezul nopții și l-a omorât. Apoi tăindu-l bucăți le-a pus într-o coșniță și a ascuns-o în cămara sa cea mai dinăuntru, așteptând ca să se facă ziuă. În vreme ce ucigașul se afla în nevoință și în îngrijorare, cum și unde și când să se ducă să ascundă părțile celui ucis, ca să nu-l înțeleagă cineva, iată i s-a arătat lui Sfântul Mina, călare în chip de ostaș și cercetându-l ce s-a făcut cu străinul care găzduise acolo; iar ucigașul adeverea că nu știe nimic. Atunci sfântul, pogorându-se de pe cal, a intrat înăuntrul casei celei mai ascunse și, aflând coșnița și scoțând-o, s-a uitat la ucigaș cu o căutătură grozavă și sălbatică și i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigașul de frică, fără de glas și ca un uluit făcându-se, s-a aruncat pe sineși jalnică cădere la picioarele sfântului. Iar sfântul, punând la loc toate membrele ucisului și făcând rugăciune, a înviat mortul și i-a zis lui: "Dă laudă lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicându-se ca din somn și cugetând cele ce a pătimit de la cel ce-l găzduise și cum a câștigat viața a doua oară, a slăvit pe Dumnezeu; iar mulțimea se închina ostașului ce se arătase și care-l înviase. Și după ce s-a ridicat de jos ucigașul, a luat sfântul banii de la el și i-a dat omului pe care-l înviase, zicându-i: "Du-te frate în calea ta". Și, întorcându-se către ucigaș, l-a bătut precum i se cădea, apoi, sfătuindu-l, și pe lângă acestea iertând greșeala lui și făcând rugăciune pentru dânsul, a încălecat calul și s-a făcut nevăzut.
Alt creștin bogat s-a făgăduit să facă sfântului un disc de argint. Deci mergând la argintar, i-a zis să facă două discuri și pe unul să scrie numele sfântului, iar pe celălalt numele său. Și după ce le-a făcut pe amândouă, fiindcă discul sfântului se părea mai strălucitor și mai plăcut, creștinul acela a oprit discul sfântului pentru sine, uitând de scrierea numelui sfântului. Și s-a întâmplat să facă călătorie pe mare. Deci pe când cina, a adus sluga la masă discul sfântului plin de bucate, iar acel nesimțit și neevlavios creștin mânca din bucatele cele din disc fără sfială și fără cucernicie. Deci după ce s-a ridicat masa, a luat sluga discul ca să-l spele în mare, dar discul, alunecând din mâinile slugii, a căzut în adâncul mării. După aceea sluga înspăimântându-se și mult temându-se, încă și cu totul amorțind și buimăcindu-se, a căzut și el în mare. Stăpânul său văzând acestea, se tânguia, zicând: "Vai mie, ticălosul! căci dorind discul sfântului, pe lângă disc mi-am pierdut și sluga. Ci Ție, Doamne, dau făgăduința aceasta, că de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tău, Sfântului Mina, împreună cu celălalt disc și prețul discului sfântului, ce s-a cufundat în mare". Deci ieșind din caic, se uita pe țărmurile mării, așteptând și nădăjduind să vadă mort trupul slugii ce-l căuta. Așadar, acolo unde privea el cu sârguință, o, minune!, a văzut pe sluga sa vie ieșind din mare și ținând în mâinile sale discul sfântului. Deci văzându-l pe el s-a spăimântat stăpânul și a strigat cu mare glas propovăduind minunea sfântului. Iar cei ce erau în caic au ieșit toți afară și, văzând pe slugă că ținea în mâini discul, s-au minunat mult și au slăvit pe Dumnezeu. Și-l întrebau cum a scăpat din mare. Iar sluga le povestea, zicând: "Îndată ce am căzut în mare, a venit un om frumos și alți doi împreună și m-au apucat și, umblând împreună cu mine, ieri și astăzi am venit până aicea".
Și o femeie oarecare, silită fiind de către oarecine spre amestecare de rușine, s-a dus la sfântul și a cerut ajutorul sfântului, care nu a trecut-o cu vederea, căci, pilduind pe cel ce o silnicea, nevătămată a păzit femeia: acela, legându-și calul de piciorul său, silea pe femeie. Iar calul, sălbăticindu-se împotriva stăpânului său, nu numai l-a împiedicat pe el de la nelegiuita faptă, ci și l-a târât pe el pe pământ, neoprindu-se până ce nu a ajuns la biserica sfântului. Și acolo cu mare glas necheza, încât pe mulți oameni i-a făcut să iasă afară și să vadă. Căci sărbătoare fiind atuncea, mulțime de oameni se adunase la biserică. Deci cel ce a pătimit aceasta, văzând adunarea poporului și calul său care și mai mult se sălbăticea, și simțindu-se fără nici un ajutor de la nimeni, temându-se ca nu cumva să sufere ceva mai rău de la calul său, fără să se rușineze și-a mărturisit înaintea tuturor păcatul și îndată calul s-a liniștit și a stat îmblânzit. Iar călărețul dezlegându-se a intrat în biserica sfântului și căzând la pământ se ruga lui ca să nu fie încă mai mult pedepsit.
Un șchiop oarecând și o femeie mută stăruind în biserica sfântului împreună cu alții mulți spre a se vindeca, la miezul nopții toți fiind cuprinși de somn, s-a arătat sfântul și a zis șchiopului: "Du-te acum când este liniște și apucă-te de haina femeii mute și te vei vindeca"; iar el ducându-se și apucând-o de haină, aceea tulburându-se a strigat, bătându-și joc oarecum de șchiop și s-a vindecat dezlegându-i-se limba, iar șchiopul, rușinându-se, îndată s-a sculat și a început să fugă. Și înțelegând amândoi minunea ce s-a făcut, au slăvit pe Dumnezeu.
Un evreu oarecare, având prieten pe un creștin, când pleca în călătorie undeva departe, de multe ori lăsa la creștin mulți bani. Lăsând acestuia oarecând o pungă cu cinci sute de monede, cugeta creștinul în inima sa ca să tăgăduiască amanetul, ceea ce a și făcut prin faptă. Căci venind evreul și cerându-și banii după obiceiul lor, creștinul n-a voit să-i dea, zicându-i: "Tu această dată n-ai lăsat nimic la mine; de ce ceri de la mine?" Iar evreul, auzind aceasta fără de nădejde, s-a tulburat cu totul; iar mai pe urmă, venindu-și întru sine, a zis către creștin: "Fiindcă nimeni n-a văzut când ți-am dat banii, jurământul să dezlege pricina noastră", și cerea ca prin sfântul să se vădească care este mincinosul. Deci, cu învoire s-au dus amândoi la biserica Sfântului Mina, și îndată creștinul a făcut jurământ și susținea tăgăduirea amanetului. Și după jurământ, au ieșit amândoi din biserică și și-au încălecat caii. Iar calul creștinului mergea cu neorânduială și se sălbăticea împotriva stăpânului său și, mușcând zăbala, îngrozea că va pricinui amară moarte călărețului; și deodată l-a aruncat jos la pământ, însă nu i-a vătămat trupul, ci și-a pierdut numai basmaua, împreună cu o cheie și cu pecetea lui cea de aur. Apoi iarăși încălecând, mergea împreună cu evreul, care nesuferind paguba se întrista foarte pe cale și ofta din adâncul inimii. Atunci creștinul zice către evreu: "O prietene, fiindcă locul acesta este potrivit, să ne pogorâm de pe cai și să mâncăm pâine". Iar după ce a început să mănânce, iată după puțin vede creștinul pe sluga sa venind și ținând cu o mână punga evreului și cu cealaltă cheia împreună cu basmaua sa; pe care văzându-le s-a înspăimântat. Și a zis către slugă: "Ce este aceasta?" Iar sluga a răspuns: "Un ins oarecare înfricoșător a venit la stăpâna mea și, dându-i ei cheia împreună cu basmaua ta, a zis către dânsa: «Cu mare grăbire trimite punga evreului ca să nu se primejduiască bărbatul tău». Și iată luând-o am venit către tine după poruncă". Atunci evreul s-a umplut de bucurie și s-a întors împreună cu creștinul la sfântul. Și evreul se ruga ca să fie botezat ca cel ce a fost însuși văzător la acest fel de minune. Iar creștinul cerea să ia iertare pentru că a mâniat pe Dumnezeu prin jurământ mincinos. Deci amândoi primind precum au cerut, unul botezul și celălalt iertare, s-au întors la ale lor bucurându-se.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Victor.
Acesta s-a nevoit pe vremea lui Antonin împăratul romanilor și a lui Sevastian guvernatorul Italiei. Că silindu-l ca să se lepede de Hristos și nevrând ca să se supună, mai întâi i-au sfărâmat degetele, apoi l-au chinuit în multe și neînchipuite feluri, dar rămânând nevătămat, prin puterea lui Dumnezeu, l-au despuiat de piele și atunci și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Vichentie diaconul.
Acest Sfânt Vichentie aflându-se în Augustopoli, cetate în Ispania, și învățând poporul împreună cu Valerie episcopul, diacon fiind Vichentie, au fost prinși și aduși la divanul dregătorului Datiat; care, îndată băgându-i în obezi, a poruncit să fie duși în orașul ce se cheamă Valencia, unde au fost băgați într-o temniță urât mirositoare și întunecată; și peste puține zile scoțând pe Vichentie, a poruncit să fie frecat cu țesala și l-au răstignit pe o cruce și l-au supus la nenumărate chinuri și torturi. Dar rămânând nevătămat, l-au băgat în temniță, unde aflându-se sfântul, s-a învrednicit de dumnezeiescul și îngerescul ajutor și îndată și-a dat sufletul la Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Mucenițe Stefanida.
Aceasta era soție a unui ostaș și credea în Hristos din început de la strămoșii săi, însă, murindu-i bărbatul, a rămas văduvă. Văzând ea pe Sfântul Victor că pătimea mai presus de puterile omenești, îl fericea pe el și pentru bărbăția sa și pentru cununile ce avea să ia de la Dumnezeu. Pentru aceasta a fost adusă și ea la guvernator; și fiindcă a mărturisit în priveliște pe Hristos Dumnezeu mai înainte de veci, i-au legat mâinile ei de doi copaci de finic care fuseseră îndoiți. Iar în urmă dându-le drumul și întorcându-se cu repejune la starea lor cea dintâi, au spintecat pe sfânta în două bucăți. Și așa fericita și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Teodor mărturisitorul, egumenul studiților (Mănăstirea Studion, la Constantinopol).
Acesta a trăit pe când împărățea Constantin Copronim și era din părinți evlavioși, anume Fotino și Teoctista. Alegându-și el de mic viața cea bună și învățând carte, a ajuns la înălțimea cunoștinței. Deci călugărindu-se și plinind tot felul de faptă bună, s-a învrednicit harului preoțesc de la Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Și fiind atunci egumen la Mănăstirea Studitului Preacuviosul Platon și lăsând acela egumenia, a primit egumenia fericitul acesta, care a povățuit bine și cu plăcere dumnezeiască turma cea încredințată lui, păstorind-o la pășunea mântuirii. Dar fiindcă a mustrat cu îndrăzneală împreună cu Sfântul Tarasie pe împăratul Constantin, feciorul Irinei, că și-a lepădat pe legiuita sa femeie și a luat pe alta, Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său, iar pe marele Teodor bătându-l, l-a izgonit la Tesalonic. Apoi Constantin fiind orbit a fost lipsit și de împărăție. Atunci a fost chemat Teodor din surghiun.
Însă când s-a făcut împărat Nichifor Patrichie, care se numea și Stavrachie, iarăși a fost izgonit sfântul la Tesalonic. Iar când a împărățit Leon Armeanul și căuta să înlăture sfintele icoane, mustrând cu îndrăzneală fericitul Teodor pe împăratul pentru această faptă, a fost izgonit de către dânsul la ezerul Apoloniadei și de acolo iarăși a fost trimis spre partea răsăritenilor, unde a primit vreo sută de toiege pe spinare pe care le-a suferit cu vitejie. Și iarăși a fost chinuit de mai-marele oastei cu grele bătăi.
Și de acolo a fost trimis la Smirna și închis într-o temniță, unde i s-au pus picioarele în butuci pentru chinuri. După aceea, dacă a luat Mihail Gângavul împărăția, a fost scos din legături marele Teodor și chemat din surghiun. Și având puțină odihnă, s-a aflat cu prietenii săi și cu bună nădejde a răposat întru Domnul. Era om uscățiv, palid la față, cu păr cărunt și cam pleșuv la cap.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
- Detalii
- Scris de: Vlad
Sinaxar – 12 Noiembrie
În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea celui dintre sfinți Părintele nostru Ioan Milostivul, arhiepiscopul Alexandriei.
Acesta a fost cipriot de neam, fiu al lui Epifanie, domnul țării, și s-a însurat cu voia tatălui său și s-a făcut tată de copii. Apoi murindu-i și femeia și copiii, s-a întors cu toată dorirea spre adaosul virtuții și spre buna plăcere a lui Dumnezeu. Și pentru strălucirea vieții sale, a fost făcut arhiepiscop al Alexandriei, fiind cerut de poporul alexandrinilor de la împăratul Iraclie. Și, după cuvântul Evangheliei fiind pus ca o făclie în sfeșnic, a strălucit ca o lumină de foc în lume. Și a petrecut mulți ani în scaunul arhieriei sale. Și multe minuni a făcut și a miluit pe săraci cu cele ce le trebuiau. Drept aceea, și dintru această faptă luând numele milostivului, și având toți spre dânsul evlavie, nu numai credincioșii, ci și necredincioșii, precum arată istoria ce scrie de dânsul, către Domnul s-a mutat.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Nil pustnicul (sau "Ascetul").
Acesta avea multă putere în cuvinte, fiind eparh al Constantinopolului, pe vremea împărăției lui Mavrichie, și s-a căsătorit cu o femeie cinstită, care i-a născut doi copii, unul parte bărbătească și altul parte femeiască; după aceea și-a înduplecat femeia cu cuvintele și a făcut-o ca să lase Constantinopolul, și să meargă să locuiască la mănăstirile Egiptului, împărțind copiii: să ia el pe fiul său Teodul, și ea pe fiică-sa. Și făcând așa, s-au despărțit unii de alții.
Deci aflându-se Sfântul Nil cu părinții și cu fiul său la Muntele Sinai, niște barbari i-au lovit fără de veste ca niște fiare, și au luat rob, împreună și cu alți mulți, pe fiul său Teodul, pe care îl plângeau fără de seamă ca pe un rob, precum se vede în cartea ce este făcută de dânsul. Deci, învrednicindu-se după aceasta de dumnezeiasca preoție, a alcătuit cuvinte pustnicești pline de toată înțelepciunea și înțelegerea și folosul, care cu puterea cuvântului și cu harul Sfântului Duh îndeamnă spre nevoință. Și tocmind multe cărți prin care aducea pe mulți către Hristos cu dragoste dumnezeiască, cu pace s-a săvârșit. Și zace cu fiul său Teodul împreună și cu alți pustnici, precum zic unii în sfânta biserică a Sfinților Apostoli, la Orfanotrofion dedesubtul jertfelnicului, puși acolo de Iustin împăratul.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Martin de Tours, făcătorul de minuni, episcopul Franciei (Franța).
Acest Martin era pe vremea împăratului Traian în Roma, comis cu rangul; și așezându-se voievod de împăratul, a fost trimis la război împotriva barbarilor, unde văzând mulțimea vrăjmașilor s-a temut, precum se cădea a se teme. Însă luând îndrăzneală dintr-o dumnezeiască vedenie, ce i s-a arătat lui în vis, i-a făgăduit că va birui pe vrăjmași. Pentru aceasta, dând război, i-a biruit pe ei; pentru care biruință, a luat de la împăratul mare mulțumită și cinste. Însă sfântul mulțumea mai mult împăratului cerului, Domnului, fiindcă-i dăruise lui biruință peste toată nădejdea, pentru o mică facere de bine ce făcuse. Căci mai înainte de începerea războiului, veni la el un sărac tânguindu-și nevoia și cerând milostenie; iar sfântul, milostivindu-se asupra întâmplării lui, a rupt o bucată din hlamida sa și l-a îmbrăcat pe el, asemenea l-a și hrănit pe el, căci era flămând, și l-a adăpat fiind însetat. Drept aceea i s-a arătat că a văzut pe Domnul în visul său, în față stând și zicându-i: "Fiindcă M-ai hrănit găsindu-Mă flămând, și M-ai adăpat, însetat fiind, și, gol fiind, M-ai îmbrăcat, pentru aceasta voi fi cu tine și te voi întări și-ți voi dărui biruința asupra vrăjmașilor". Atunci sfântul, mulțumind lui Dumnezeu, s-a lepădat de lume și de ale lumii, și a ales mai mult petrecerea monahicească. Și după ce s-a îndeletnicit în sihăstrie șapte ani și s-a deprins în dumnezeieștile Scripturi, atunci a fost hirotonit episcop al cetății Constantinei, care se afla în Galia, și care acum se numește Francia. Acesta cu harul lui Hristos a înviat morți, a omorât balauri, și alte încă multe minuni făcând, în pace s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Prooroc Ahia.
Acesta era din Silom, din cetatea lui Eli, preotul, unde a fost mai înainte cortul lui Moise. Acesta a proorocit despre Solomon că va greși Domnului, și că femeile îl vor depărta de Dumnezeu. Și a mustrat pe Ieroboam, pentru că se purta cu vicleșug cu Domnul. A văzut și o pereche de boi călcând în templu și alergând asupra preoților, care templu a fost dărâmat, când au năvălit babilonienii, iar sfântul, răposând cu pace, a fost îngropat aproape de copacul Silomului.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Martin, episcopul Tarachinului.
Acesta era din Saboria Tafoniei, strălucit cu neamul și mare fiind socotit de către iliri. Și fiind împodobit cu vrednicii apostolești, a fost vrăjmășit de arieni. Și în multe rânduri fiind bătut de ei, înaintea poporului, a fost izgonit. După care, mergând la Mediolan, a pătimit asemenea de la episcopul de acolo Auxentie, arian și el fiind. Deci fiind silit fericitul, a fugit și s-a dus la ostrovul (insula) Talarie cel pustiu și nelocuit, care este aproape de marea Tirinichiei, și acolo liniștindu-se, se hrănea numai cu rădăcini de verdețuri, iar mai pe urmă a fost făcut episcop al bisericii din Tarachin. Și atâta a strălucit și a sporit fericitul în iubirea de săraci, încât mai întâi a împărțit toată averea sa săracilor, apoi, dacă se întâmpla să poarte numai o singură haină și vedea vreun sărac că tremura de frig, tăia haina aceea de la genunchi și o da săracului. Acest sfânt, văzând odată un mort pe care-l ducea la îngropare, și pe un năpăstuitor că nu îngăduia să fie îngropat, spunând că este dator cu atâția bani, a înviat pe mortul acela, iar pe năpăstuitor dovedindu-l mincinos a poruncit să moară în locul celui mort. Deci în acest chip viețuind, a adormit în pace.
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici Antonie și cei împreună cu dânsul Zevina, Ghermanos, Nichifor și Marato fecioara.
Aceștia erau pe vremea lui Maximian, dintre care Antonie era bătrân cu vârsta; iar Nichifor și Zevina și Ghermanos, tineri încă și în floare. Fiind prinși în Cezareea, și mărturisind pe Hristos în priveliște, li s-au tăiat capetele de sabie. Iar Marato fecioara, din Schitopoli fiind, și prin toată cetatea fiind purtată goală, a fost aruncată în foc și s-a săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Nil izvorâtorul de mir, care s-a nevoit în munții de pe lângă Marea Lavră din Muntele Athos, și s-a săvârșit în pace.
Sfântul Nil, Izvorâtorul de Mir, din Muntele Athos s-a născut în Grecia, într-un sat numit Sf. Petru, dioceza Zakoneia. El a fost crescut de unchiul său, ieromonahul Macarie. La vârsta potrivită a fost tuns călugăr, apoi hirotonit ierodiacon și mai târziu ieromonah.
Râvna pentru mai aspre nevoințe monahale i-a călăuzit pe unchi și nepot spre Muntele Athos, unde Macarie și Nil au trăit în ascetism într-un loc numit Sfintele Stânci. După moartea Sf. Macarie, părintele Nil, arzând de zel pentru nevoințele duhovnicești mult mai aspre, s-a retras într-un loc aproape inaccesibil pentru orice ființă vie. La plecarea sa la Domnul în 1651, Sf. Nil a fost învrednicit de curgere bogată de mir vindecător, pentru care creștinii veneau să-l ia din cele mai îndepărtate ținuturi.
Sfântul Nil a lăsat în urmă o profeție referitoare la starea Bisericii în mijlocul sec. al XX-lea și la felul cum vor fi oamenii atunci. El a atras atenția asupra faptului că mintea omului va fi întunecată de patimile trupului iar "necinstea și fărădelegea vor prinde putere". Sfântul Nil a plâns pentru păstorii creștini care vor deveni oameni vanitoși. Vor rămâne puțini oameni evlavioși și cu frică de Dumnezeu și cei mai mulți se vor abate de la calea cea dreaptă neavând povățuitori.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Arsachie, care de sabie s-a săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Leon, patriarhul Constantinopolului, care cu pace s-a săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Sava Nigdeli care în Constantinopol a mărturisit, iar în Cuciuc-Caraman a fost îngropat, la anul 1732, și care de sabie s-a săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Nicolae Constantinopolitul, care în Constantinopol a mărturisit, la anul 1732.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
- Detalii
- Scris de: Vlad
Sinaxar – 13 Noiembrie
În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinți, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.
Acest mare și vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinți credincioși ortodocși amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul și maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieții sale, a avut mare dragoste pentru știința cuvintelor și cu nevoința ce pusese la învățătură și cu ascuțirea firii ce avea, a învățat toată învățătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie și Andragatie, sofiștilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Și deprinzând toată înțelepciunea elinească și creștineștile Scripturi, la a căror săvârșire a cunoștinței ajungând și împodobindu-și viața cu curăție a fost înălțat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon și preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învățătură sfătuitoare pentru pocăință și pentru buna podoabă a obiceiurilor omenești, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viața aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor și cu porunca împăratului Arcadie, și a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canonicește hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoința tâlcuirii dumnezeieștilor Scripturi și la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulți a atras la cunoștința dumnezeiască și la pocăință. Și atâta s-a dedat spre nevoință și răbdare, încât mâncarea lui era numai puțină zeamă de orz; și dormea puțin, însă nu pe pat, ci stând și ținându-se de niște funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci ședea; așa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă și altora mulți. Pentru aceasta și în cuvintele sale învăța pe creștini ca să se dea cu totul spre această faptă bună și să se lase de lăcomie. Pentru care s-a și certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a și făcut vrăjmașă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu țină lucrul străin în silă. Și nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, și cu pilda Izabelei o vădea.
Iar ea s-a făcut cu totul fiară ținând cu tărie via. Și a fost sfântul alungat din scaun întâi de dânsa și în al doilea rând prin mijlocul episcopilor, care se purtau mai mult silnicește decât creștinește. După aceea s-a întors iarăși la scaunul său. Și în cele din urmă, sfântul a fost izgonit la Cucuzo al Armeniei și, petrecând multe scârbe, și-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu.
Precum se vede la istoria lui, după scoaterea lui din scaun și după izgonire, cei ce fuseseră îndemnători spre aceasta, căzând în multe feluri de boli, rea moarte au luat. Pătimind aceasta întâi Eudoxia, căci a fost ea întâi întru fărădelege și a fost pricina pierzării episcopilor. Și zic că după moartea ei, spre semnul strâmbătății ce a făcut Hrisostomului, mormântul în care era îngropată a tremurat treizeci și doi de ani. Iar dacă s-au adus sfintele moaște ale Hrisostomului și s-au pus acolo unde și acum se află, a încetat acel cutremur.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului și noului Mucenic Damaschin, cel din cetatea împărătească, care iarăși acolo a mărturisit la anul 1681.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
- Detalii
- Scris de: Vlad
Sinaxar – 14 Noiembrie
În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Filip, unul din ceata dintâi, a celor doisprezece.
Acest apostol era din Betsaida Galileii, împreună-cetățean cu Andrei și cu Petru apostolii, și multă înțelepciune avea acest dumnezeiesc apostol, îndeletnicindu-se cu cărțile proorocilor și feciorelnic în toată viața sa cunoscându-se; pe acesta aflându-l Domnul după botezul său în Galileea, l-a chemat ca să-i urmeze Lui. Iar el, întâlnind pe Natanael, i-a zis: "Am aflat pe Cel despre Care a scris Moise în Lege și prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret". Și alte încă multe ziceri se află în sfânta Evanghelie arătătoare pentru acest apostol. Deci acesta, luând după sorți pământul Asiei, avea pe Apostolul Vartolomeu următor lui și ajutător la propovăduirea Evangheliei. Mai avea încă și pe sora sa cea după trup, Mariamni, care urma și le slujea lor. Deci trecând apostolii aceștia prin cetățile Lidiei și Misiei și propovăduind în ele Evanghelia lui Hristos, multe încercări și necazuri au suferit de la cei necredincioși, fiind bătuți, zdrobiți cu toiegele, prin închisori închiși și cu pietre împroșcați.
După aceea a aflat pe iubitul ucenic și de Dumnezeu cuvântătorul Ioan, care propovăduia pe Hristos în Asia. În aceeași vreme și femeia lui Nicanor proconsulul a crezut în Hristos. Deci mergând dumnezeiescul Filip la Ierapoli, acolo a fost târât pe pământ de elini, prin mijlocul ulițelor cetății; după aceasta sfredelindu-i-se gleznele picioarelor, a fost pironit pe un lemn cu capul în jos, și așa făcând rugăciune, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Îndată ce și-a dat duhul sfântul apostol, pământul s-a înfricoșat ca și când ar fi fost însuflețit, și a scos înfricoșător glas și geamăt, și s-a despicat și a înghițit pe mulți din cei necredincioși. Iar ceilalți temându-se au îngenunchiat la dumnezeiescul Vartolomeu și la Sfânta Mariamni, care erau spânzurați. Și dezlegându-i pe ei de pe lemn, au venit la adevărata credință a lui Hristos; iar moaștele apostolului le-au îngropat. Sfântul Vartolomeu așezând pe Stahie episcop în Bizanț, a ieșit și s-a dus împreună cu Mariamni în Licaonia.
Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinți Părintelui nostru Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni, care a strălucit la anii 1340.
Sf. Grigore Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind tutorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilități intelectuale și ambiție, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educație superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns și a pornit pe calea sfințeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis și i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama și surorile lui Grigore au devenit și ele călugărițe.
După săvârșirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a transferat la Lavra Sf. Atanasie Athonitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză și apoi a devenit cântăreț în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecțiunea spirituală. De la starețul mănăstirii a învățat meșteșugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începând cu marii pustnici ai deșertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul și Sf. Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).
Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicații amănunțite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinții din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minții sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine și liniște se numește "isihasm" (de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm și liniște), iar practicanții se numesc isihaști.
În timpul șederii sale în Glossia viitorul ierarh Grigore a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viață. În anul 1326, datorită amenințării invaziei turce, el împreună cu ceilalți frați ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.
Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoțești cu viața de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în liniște și rugăciune iar sâmbăta și duminica venea în mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe și predicând, smulgând oamenilor sentimente de iubire dar și multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovnicești ale tinerilor educați conduse de viitorul patriarh Isidor. După reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să viețuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp scurt mai mulți călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.
În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viața Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanți apologeți universali ai ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.
Prin 1330 învățatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria, Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică și astronomie, fiind renumit pentru calitățile sale oratorice ieșite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea din capitală și a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu "katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât și în cele de Apus.
La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu viața spirituală a isihaștilor. Susținând imposibilitatea cunoașterii esenței lui Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minții era o eroare eretică. În călătoriile sale la Constantinopol și Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării, încercând să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la față a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învățăturile călugărilor despre metodele rugăciunii și despre lumina necreată văzută de isihaști.
Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniți, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzând că nu au nici un rezultat, a început să aștearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinților isihaști" (1338). Prin 1340 sfinții din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul "Tomul Aghiorit". La Sinodul din Constantinopol din 1341 ținut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a polemizat cu Varlaam, axându-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, și anume că, Dumnezeu, de neatins prin esența Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcționate spre lume și percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale și nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat și izgonit în Calabria.
Dar disputele dintre Palamiți și Varlaamiți erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum și Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina și el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui nume însemna "cel care nu face rău", de fapt a cauzat un mare rău prin învățăturile sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunța pe Sf. Grigore și pe călugării athoniți drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă patriarhul îl susținea pe Akyndinos și l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniță timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost eliberat și numit Arhiepiscop al Tesalonicului.
În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învățăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat ușor pe Sf. Grigore, astfel încât el a trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a predicat atât prizonierilor creștini cât și răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiți de înțelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea și l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat și s-a întors la Tesalonic.
Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morții sale, vindecând mulți bolnavi. În ajunul morții sale, Sf. Ioan Hrisostom i-a apărut într-o viziune, adresându-i cuvintele: "Spre înălțimi! Spre înălțimi!" Sf. Grigore Palama a adormit întru Domnul în 14 noiembrie 1359. În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376), care a scris viața sfântului și slujbele adresate acestuia.
Tot în această zi, pomenirea binecredincioșilor împărați Iustinian și Teodora.
Sfântul și drept-credinciosul Împărat Iustinian I (11 mai, 483 – 14 noiembrie, 565) a condus Imperiul Roman de Răsărit de la 1 august 527, până la moartea sa, în noiembrie 565. Soția sa a fost Împărăteasa Teodora. În afara faptului că a fost unul din cei mai importanți conducători ai antichității târzii și o figură majoră în istoria imperiului bizantin, Iustinian a fost de asemenea și un apărător al Ortodoxiei și un ctitor de biserici. În timpul domniei sale Bizanțul a câștigat glorie prin victorii militare în Persia, Africa și Italia, care au avut ca rezultat dezrădăcinarea păgânismului printre germanii vandali și triburile vizigote. Iustinian este cunoscut și sub numele de "ultimul împărat roman", fiind împăratul care a recucerit Roma din mâinile ostrogoților. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Iustinian pe data de 14 noiembrie (în unele sinaxare, pe 15 noiembrie).
Tot în această zi, Sfântul noul Mucenic Constantin cel ce din Idra a odrăslit, iar în Rodos a mărturisit, la anii 1800 și care prin sugrumare s-a săvârșit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
- Detalii
- Scris de: Vlad
Sinaxar – 15 Noiembrie
În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfinților Mucenici și mărturisitori: Gurie, Samona și Aviv.
Dintre acești Sfinți Mucenici, Samona și Gurie s-au nevoit în zilele împăratului Diocletian și a guvernatorului Antonie. Gurie se trăgea din satul Sargochitia, iar Samona din Ganad. Fiind pârâți că sfătuiesc pe oameni să nu jertfească la idoli, îndată i-au spânzurat și pe unul și pe altul de câte o mână, îngreuindu-le picioarele cu pietre, și au stat spânzurați de la al treilea ceas, până la al șaselea. Apoi coborându-i, i-au băgat într-o temniță întunecoasă, cu picioarele strânse în butuci, și au zăcut patru luni, chinuiți de foame și de sete, în legături. Apoi scoțându-i iarăși, au spânzurat pe Sfântul Samona de un picior și, deznodându-i-se genunchiul l-au spânzurat cu capul în jos, de la al doilea ceas, până la al cincilea. Iar pe Sfântul Gurie, lăsându-l mai mult mort decât viu, l-au scos a doua zi de i-au tăiat capul.
Iar Aviv, diacon fiind cu rânduiala, a fost pârât în zilele împăratului Liciniu că învață în orașe și în sate cuvântul Domnului. De aceea, ținându-l spânzurat și bătându-l, l-au adus iarăși la cercetare și, neînduplecându-se după voia tiranului, a fost dat focului și așa își săvârși mucenicia sa.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Chintian, episcopul Seleuciei.
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici Elpidie, Marcel, Eustohie și cei împreună cu dânșii.
Fericitul Elpidie era unul din sfetnicii senatului, și i se încredințaseră tainicele lucrări ale apostatului împărat Iulian, în anii 361. Și scriind legile s-a aflat că este creștin. Deci fiind dus la înfățișare la apostatul și nesupunându-se a se lepăda de Hristos, a fost îmbrăcat cu îmbrăcăminte aspră, țesută din păr de capră, care avea cuie de fier petrecute prin ea, iar pe deasupra era unsă cu păcură fiartă și cu aceasta se întăreau cuiele și, bătut fiind peste haina aceea, cuiele găureau trupul sfântului. Apoi a fost supus la alte multe feluri de chinuri. După aceasta a fost legat de cai sirepi și sălbatici, împreună cu Eustohie și Marcel, cu scop ca să fie ei spintecați. Dar dobitoacele, din dumnezeiască putere, au rămas nemișcate. Atunci li s-au zdrobit membrele cu toiege groase și au fost aruncați în foc, în care și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.
Zic unii însă că după aceasta au fost îngropate sfintele lor trupuri în muntele Carmelului. Iar făcându-se îndată fulgere și trăsnete a venit acolo Stăpânul Hristos cu îngereștile Puteri și a sărutat pe mucenici și pe Eustohie adică și pe Marcel, mutându-i într-un loc unde Însuși a voit. Iar pe minunatul Elpidie l-a înviat și întărindu-l l-a trimis ca de a doua oară să se lupte în mărturisire, pe care văzându-l Iulian, a poruncit să fie întins de patru părți și să fie bătut neîncetat, apoi să i se toarne oțet și sare peste răni și rănile să fie frecate cu târsâni de păr. După acestea a fost supus la nenumărate chinuri, dar, fiind păzit sfântul nevătămat din toate acestea, pe mulți din cei necredincioși i-a întors la credința lui Hristos, și i-a înduplecat ca să-și zdrobească idolii și la sfârșit fiind aruncat mucenicul într-un cuptor înroșit în foc și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Și așa a luat de la El cununa biruinței.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dimitrie.
Acesta fiind prins pe vremea împăraților Maximian și Maximin și a guvernatorului Puplie, multe chinuri a răbdat pentru Hristos și pe urmă i s-a tăiat capul cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Paisie de la Mănăstirea Neamț.
Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, sau Velicikovski, este unul din stareții care au avut o influență deosebită atât asupra monahismului românesc, cât și asupra celui slav.
Paisie s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala orașului. A avut 11 frați și a primit o educație religioasă deosebită. Cercetări mai noi conchid că se trăgea din moldoveni stabiliți în ținutul Poltavei, înrudiți cu strămoși după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.
A studiat la Academia duhovnicească din Kiev - întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă - dar n-a terminat studiile, fiind atras de viața monahală. Astfel, în 1740 intră în mănăstirea Liubeci, apoi la mănăstirea Medvedovski, unde devine rasofor, cu numele de Platon. Datorită prigoanei ocupanților polonezi, se întoarce la Kiev, la cunoscuta Lavră a Peșterilor, unde va lucra icoane și unde îl va întâlni pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care slujește aici în românește (Paul Mihail).
În anul 1742 vine în Moldova, la schitul Dălhăuți - Vrancea, apoi trece în Muntenia, succesiv la schiturile Trăisteni - Rm. Sărat, Poiana Mărului - unde era stareț cunoscutul Vasile - și la Cârnu - Buzău, care se conduceau după regulile monahale athonite. Starețul Vasile de la Poiana Mărului îl va determina să meargă la Muntele Athos pentru ca, potolindu-și setea la izvorul milenar al monahismului, să se desăvârșească în viața cea întru Hristos.
La numai 24 de ani, în 1746, merge la Athos, mai întâi la mănăstirea Pantocrator. Negăsindu-și un părinte spiritual cum și-l dorea, locuiește singur timp de patru ani într-o peșteră. În 1750 este vizitat la Athos de starețul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism și i-a schimbat numele în Paisie.
La 36 de ani este hirotonit ieromonah de către Episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă și alții, tot moldoveni.
Cu binecuvântarea Patriarhului Serafim, Paisie întemeiază schitul Sfântul Ilie, cu 5 chilii, care ajunge repede la 60 de ucenici. Aici învață greacă de la monahul Macarie și începe să traducă din greacă în slavonă, revizuind vechile traduceri slavone după originalele grecești ale Sfinților Părinți răsăriteni. Stă la Athos 17 ani.
În 1763 hotărăște să se întoarcă în țară, datorită rivalității dintre călugării greci și ruși de la Athos. Împreună cu 64 de ucenici se stabilește mai întâi la schitul Vărzărești - Focșani, apoi se îndreaptă spre Iași, după ce mitropolitul de la București - grec de neam - l-a refuzat. La Iași, Mitropolitul Gavriil Calimachi - de origine română - care-l cunoscuse la Athos -, îi încredințează mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca, unde se mută cu ucenicii, la care se adaugă în curând mulți alții, români, ruși și ucraineni. Va rămâne aici 12 ani, formând o obște de 350 monahi, pentru care a alcătuit un regulament monahal, cunoscut sub numele de Așezământul de la Dragomirna, în opt puncte, care introducea rânduiala în viața călugărilor. Deci, monahii erau obligați să ducă viață de obște (comună), să lucreze în diferite ateliere, iar starețul să fie ales de obștea tuturor viețuitorilor și confirmat de mitropolit. Se înființează bolnița, adică spitalul mănăstirii, pentru bolnavi și bătrâni.
Paisie continuă și în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinților Părinți - mai ales a celor ascetice - din greacă în slavonă și în română; de exemplu, din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul sau Teodor Studitul. Cinstind pe întemeietorii isihasmului, Paisie traduce din greacă în slavonă Viața Sfântului Grigorie Sinaitul, scrisă de Patriarhul Calist. De asemenea, traduce Filocalia - cea mai de seamă scriere ascetică răsăriteană -, la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului, tipărită aici în 1793 (Gh. Drăgulin).
Dintre operele sale personale se evidențiază scrierea despre rugăciunea minții, în 6 capitole. Aici Paisie expune sistematic bazele biblice și patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui ce dorește s-o practice, precum și efectele ce le produce. Prezentată ca o artă duhovnicească, cel ce o practică trebuie să fie ghidat de o persoană experimentată, care are parte de iluminări speciale în înțelegerea Sfinților Părinți. Există mai multe trepte ale acestei rugăciuni: pentru începători, aceasta corespunde vieții active, fiind însoțită de observarea strictă a poruncilor (post, rugăciune, priveghere); pentru cei desăvârșiți, rugăciunea minții corespunde vieții contemplative. Când sufletul se purifică de patimi, el poate primi harul divin care-l conduce spre viziuni spirituale, descoperindu-i tainele divine la care intelectul nu poate ajunge. Este stadiul rugăciunii vizionare sau al rugăciunii pure - după Sfântul Isaac Sirul - din care izvorăște viziunea. Rugăciunea pură este darul exclusiv al lui Dumnezeu (Romul Joantă).
În privința căilor vieții monahale, Paisie expune învățătura tradițională ortodoxă: viața în singurătate totală; în tovărășia a doi-trei monahi sau în comunitate, forma pe care o privilegiază.
În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârșit. Însoțit de 200 de ucenici, se așază la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.
În anul 1779, la dorința domnitorului Constantin Moruzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamț.
Activitatea starețului Paisie la Neamț a fost deosebit de bogată. El întărește aici rânduielile monahale athonite, cu slujbe zilnice conform tipicului, cu viața de obște, cu predici, cu muncă și rugăciune - după regula Sfântului Vasile cel Mare - cu grija pentru bătrâni și bolnavi. La Neamț s-a construit, sub îndrumarea sa, un spital, o casă de oaspeți și noi chilii, numărul monahilor trecând rapid de 800: români, ruși, bieloruși, ucraineni, greci, sârbi și bulgari.
Ultima și cea mai importantă etapă din viața și activitatea sa, a concretizat-o într-o imensă activitate literar-bisericească: două echipe de traducători, de copiști și de critici, cu el în frunte, lucrau fără întrerupere la revizuirea și traducerea scrierilor filocalice în slavonă și în română. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300 - dintre care 44 alcătuite de el însuși - Mănăstirea Neamț devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică.
Printre alte preocupări ale sale menționăm și pe aceea pentru muzica liturgică, organizând aici o școală bisericească de muzică corală pe mai multe voci, realizând translația muzicii bizantine pe notație liniară și introducând, pentru prima oară, cântarea Crezului de către toți credincioșii în biserică.
A trecut la Domnul la 15 Noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamț.
Influența paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova prin stareții Ilarion de la Secu și Sofronie de la Neamț sau prin ucenicii săi: Visarion, Gherontie și Dorotei, trimiși la studii în Muntenia; Platon, care i-a scris o biografie; Ștefan, care a tradus din slavonă.
În Muntenia, paisianismul s-a răspândit datorită starețului Gheorghe de la Cernica în mănăstirile Cernica și Căldărușani.
Numeroase manuscrise slavone s-au răspândit în mănăstirile ortodoxe din Bulgaria, Serbia și de la Athos. Schitul Sfântul Ilie și mănăstirile Pantocrator și Noul Athos - ultima înființată de ucenicii săi - au dus mai departe tradiția spiritului paisian. Opera Sfântului Efrem Sirul, tradusă de el din greacă în slavonă, s-a tipărit la Neamț în 1812. Cum era de așteptat, rânduielile sale monahale au influențat masiv viața religioasă a Bisericii Ruse. Mulți dintre ucenicii săi s-au răspândit în 117 mănăstiri și schituri din 35 de eparhii ale acestei Biserici.
Au fost alcătuite mai multe biografii ale starețului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamț, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie, cea din urmă fiind considerată cea mai autentică (Ioan Ivan).
Starețul Paisie de la Neamț este considerat unul din cei dintâi scriitori asceți ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieții monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic și prin faptul că a contracarat curentul de grecizare și a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură și literatură (M. Păcurariu).
Pentru viața sa ascetică, pentru bogăția învățăturilor sale și pentru contribuția la înnoirea monahismului, a fost trecut în rândul sfinților. Mai întâi de către Biserica Ortodoxă Rusă, la 6 Iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română la 21 Iunie 1992.
Să ne rugăm, dar, zicând: "Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioșilor și podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre".
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.