Sinaxare

Sinaxar – 23 Octombrie

În această lună, în ziua a douăzeci și treia, pomenirea Sfântului sfințitului Mucenic și Apostol Iacov, fratele Domnului.

Acest sfânt Iacov, fratele Domnului, a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului, hirotonit de însuși Domnul, și el, întâi, a alcătuit și a scris dumnezeiasca Liturghie, învățată de la însuși Hristos. Această Liturghie a făcut-o mai apoi mai pe scurt marele Vasile și, după dânsul, dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, pentru neputința omenească. Păstorind sfânta Biserică din Ierusalim și învățând pe mulți dintre iudei și dintre elini și întorcându-i spre Domnul, a pornit pe iudei cu urgie asupra sa; aceștia, prinzându-l, l-au aruncat jos de pe aripa templului și, fiind încă viu, l-au omorât cu un lemn. Iar cuvântul „fratele Domnului” se trage din predanie. Căci Iosif logodnicul, împărțind pământul fiilor pe care îi avea cu femeia sa cea dintâi și vrând să facă parte și Celui din Sfânta Fecioară, Fiu și Dumnezeu, ceilalți nu L-au primit; iar Iacov, luându-L părtaș de moștenire în partea sa, s-a numit nu numai frate al Domnului, ci și drept.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Ignatie, Patriarhul Constantinopolului.

Acest întru sfinți Părintele nostru Ignatie a fost fiul împăratului Mihail Rangave și al împărătesei Procopia, frate lui Teofil și nepot împăratului Nichifor. Și fiind eunuc, s-a făcut călugăr și a ajuns egumen la Mănăstirea Arhanghelului, care atunci se numea Anatelon, iar acum i se zice a lui Satir. După aceea a fost patriarh al Constantinopolului și a îndreptat Biserica unsprezece ani și cinci luni. Apoi a fost scos de împăratul Mihail, fiul lui Teofil, care a pus patriarh în locul lui pe Fotie protospătarul și protasicritul, după ce fusese făcut mai întâi monah. După aceea, și pe acesta l-a scos împăratul Vasile Macedoneanul și a pus iarăși pe Ignatie, și l-a ținut zece ani, și iarăși a fost scos; și în locul lui a făcut patriarh pe cel întru sfinți Ștefan, fiul împăratului Vasile; iar Sfântul Ignatie, mergând la Mănăstirea Satirului, cu pace s-a săvârșit, viețuind de toți anii vieții sale șaptezeci și nouă.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Macarie Romanul.

Trei sfinți bătrâni, Serghie, Ighin și Teofil, din Mănăstirea Sfântului Asclipie din Mesopotamia Siriei, fiind într-un gând, cu bună socoteală s-au sfătuit într-una din zile și au pus gând să umble până la sfârșit, să înconjure pământul. Și plecând pe acea cale, aveau adesea groază, și din pricina oamenilor, și din pricina fiarelor, cu necaz și cu suferință, câteodată lipsiți chiar și de hrana buruienilor sălbatice. Deci, călătorind multe zile, au ajuns la un loc unde se vedeau urme de om, după care s-au îndreptat și au mers la o peșteră în care se vedea că locuiește om, căci era îngrijită binișor. Și intrând într-însa, au așteptat să vadă pe cel ce locuia acolo. Și peste puțin, simțind un miros frumos, au văzut o asemănare de om acoperit cu părul său. Și acesta era Preacuviosul lui Dumnezeu Macarie Romanul. Venind acesta spre peșteră, i-a simțit de departe și, aruncându-se bătrânul jos la pământ, a făcut rugăciune și, strigând cu glas mare, a zis: „De sunteți de la Dumnezeu, arătați-vă mie, iar de sunteți de la diavolul, depărtați-vă de la mine, smeritul și păcătosul”. Iar ei au răspuns, zicând: „Binecuvântează-ne, robule al lui Dumnezeu, că suntem creștini și ne-am lepădat de diavolul”. Atunci, sculându-se starețul, a venit către dânșii și, dându-și părul la o parte de pe obraz, i-a binecuvântat. Părul îi era alb ca zăpada, iar pielea trupului său era ca a broaștei, și de multă bătrânețe îi căzuseră sprâncenele peste ochi, unghiile mâinilor și ale picioarelor erau mai lungi decât o palmă, iar barba îi ajungea până la picioare. Și a început a-i întreba: „De unde sunteți, fiii mei, și pentru ce ați venit aici?” Iar ei i-au spus toată întâmplarea și gândul lor. Și el a zis: „Fiii mei, nu se va afla om ca să poată pricepe puterea lui Dumnezeu; căci eu, nevrednicul, m-am nevoit să fac aceasta, și mi s-a arătat cineva noaptea și mi-a zis: «Nu te apuca să ispitești pe Cel ce te-a zidit, căci nu vei putea trece mai departe de locul acesta»”. Auzind ei acestea, s-au înfricoșat foarte. Și fiind spre seară, le-a zis: „Fiii mei, stați puțin deoparte, căci am doi copii aici, care vin în fiecare seară la mine, ca nu cumva, văzându-vă străini, să vă vatăme”. Și iată, doi lei veneau repede din pustie și au căzut la picioarele lui răgind; iar aceia de frică au căzut cu fața la pământ. Punând bătrânul mâinile peste fiare, le-a zis: „Fiii mei, au venit la mine niște oameni din pământul oamenilor, dar să nu le faceți vreun rău”. Și îndată bătrânul, întorcându-se către monahi, le-a zis: „Veniți, fraților, să facem Vecernia”. Și când s-au sculat aceia înfricoșați, leii s-au repezit la dânșii și le lingeau picioarele. Iar a doua zi au zis sfântului: „Spune-ne, cinstite părinte, cum ai venit aici?” Și el, răspunzând, a zis: „Eu am fost fiul unui boier, Ioan Romanul, senator, și părinții mei m-au logodit ca să mă însoare fără voia mea; și s-a făcut nunta, și când au vrut să mă ducă la așternut, pe când oamenii jucau și umblau încoace și încolo, eu am ieșit singur afară și m-am ascuns șapte zile în casa unei femei văduve.

Iar părinții mei mă căutau plângând; eu, la miezul nopții, am ieșit la drum și am aflat un bătrân și l-am întrebat: «Unde mergi, părinte?» Iar el mi-a răspuns: «Unde gândești tu, acolo merg și eu»; și m-am luat după dânsul, și peste trei ani am ajuns aici împreună cu dânsul. Iar cu puține zile înainte de a ajunge aici, dormind noi, când m-am deșteptat, n-am mai văzut pe tovarășul meu de drum și am început a plânge și a mă întrista; și numaidecât mi s-a arătat, zicând: «Eu sunt Rafael Arhanghelul; nu te speria, ci dă slavă lui Dumnezeu, de vreme ce ai trecut întunericul și ai venit la lumină». Zicându-mi acestea, iarăși s-a făcut nevăzut de la ochii mei. Iar eu am plecat și după cinci zile am ajuns aici și am aflat în această peșteră o leoaică moartă și amândoi puii țipau, neavând ce suge; și luându-i, i-am hrănit cu muguri din copaci, ca pe niște fii ai mei, iar pe leoaică am îngropat-o în pământ. Și după ce s-au împlinit doi ani, am ieșit în al șaptelea ceas și am șezut cu acești puișori de leu, și iată am văzut jos o basma foarte subțire și frumoasă, și mă miram în cugetul meu și ziceam: de unde să fie aceasta? Iar a doua zi am găsit niște papuci de mătase și m-am mirat și de aceia. Și căutând împrejur, am văzut o femeie șezând deasupra unei pietre; era îmbrăcată în haine de aur de mult preț și era frumoasă. Și i-am zis: «De unde ai venit și ce este acest chip diavolesc?» Iar ea plângea cu amar, zicând: «Eu, ticăloasa, sunt fiica unui boier roman, și părinții m-au silit să mă mărit fără voia mea. Și fugind eu de la nuntă, fără să știe nimeni dintre ei de fuga mea, rătăcesc prin munți, prin peșteri și pustietăți; și am nimerit aici, neștiind unde merg; dar nu te scârbi de mine, roaba ta, de vreme ce și eu sunt zidirea lui Dumnezeu». Și ea era ispită diavolească și îmi grăia cu meșteșug, și eu nu știam. Deci i-am zis: «Unde vrei să mergi, de vreme ce nici eu nu te voi lăsa să rămâi aici cu mine?» Iar ea a zis: «Am venit să locuiesc aici, în pustiul acesta». Și luând-o de mână, am dus-o în peșteră și i-am dat să mănânce muguri, din care mâncam și eu.

Și lacrimile îi curgeau ca un izvor, încât îmi tremura și mie sufletul; și când s-a înserat și mi-am făcut rugăciunea Vecerniei, m-am culcat pe pământ să mă odihnesc puțin, și a început satana să mă tulbure. Și eu, care niciodată n-am poftit vreun păcat trupesc, am îndrăgit femeia; și când am vrut să mă împreun cu dânsa, îndată a pierit dinaintea mea. Și cunoscând că am greșit înaintea lui Dumnezeu, am zis: «Greșit-am înaintea Ta, Doamne, miluiește-mă!» Și în sfârșit, venindu-mi în fire, mi-am cunoscut păcatul, căci nici leii aceștia nu mai veneau la mine de zece zile, cum făceau mai înainte. Și m-am gândit să mă mut de aici, ca nu cumva să mă amăgească iarăși și să fiu lepădat de la fața Domnului. Și sculându-mă, am ieșit din această peșteră și, umblând cale de două zile, mi s-a arătat îngerul Domnului și mi-a zis: «Unde mergi, Macarie?» Iar eu i-am zis: «Fug de fața păcatelor mele!» Și îngerul mi-a zis: «O ispită n-ai putut răbda? Întoarce-te la chilia ta». Și eu i-am zis: «Dar cine ești tu, Doamne?» Și a zis: «Eu sunt Rafael, care te-am povățuit pe calea aceasta». Și zicând acestea, s-a făcut nevăzut de la mine; și întorcându-mă la chilia aceasta, am îngenuncheat înaintea Domnului, petrecând patruzeci de zile și patruzeci de nopți nemâncat.

Și sculându-mă, am văzut lumini în peșteră, în toate cele patru colțuri, și un om îmbrăcat în porfiră, cu cunună de aur cu pietre scumpe pe cap, care cânta o cântare minunată, și glasul lui era ca al unei mulțimi de popor cântând. Și după ce a sfârșit cântarea, s-a făcut un miros prea minunat, și îndată cel ce se arătase s-a făcut nevăzut dinaintea mea. Eram atunci de 48 de ani. Iată, acestea le-ați auzit, fraților; de veți putea să suferiți, rămâneți cu noi; iar de nu, Domnul să vă îndrepteze”. Și slobozindu-i, le-a zis: „Mântuiți-vă cu pace, duhovniceștii mei fii, și rugați-vă și pentru mine”. Și i-au petrecut leii trei zile, apoi, sărutând urmele picioarelor lor, s-au întors la stareț; iar monahii, călătorind câteva zile, au ajuns la un râu și, culcându-se să doarmă puțin, au fost răpiți de dumnezeieștii îngeri și duși la Ierusalim.

Deci deșteptându-se și cugetând câtă cale trecuseră ca prin vis, au slăvit pe Dumnezeu și, făcând rugăciune și închinându-se la sfintele locuri, s-au întors la mănăstirea lor, povestind, pe lângă celelalte pe care le văzuseră și le pătimiseră ei, și cele ale Sfântului Macarie.

Tot în această zi, Cuviosul Părintele nostru Nichifor, cel ce a așezat Mănăstirea din Harsian, care în pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, Cuviosul Petronie (Petroniu) cu pace s-a săvârșit.

Tot în această zi, Sfinții doi tineri, fiind siliți a alerga peste foc așternut pe pământ, s-au săvârșit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.